Treceți la conținutul principal

Salut, eu sunt Răzvan. Tu știi cine ești?

„Cine sunt eu?" Pare una din întrebările filozofice pe care merită să ți le pui doar în izolarea aseptică a turnului de fildeș, și al cărei răspuns se ofilește invariabil la contactul cu triviala realitate. Ei bine, nu e nici pe departe așa, fiindcă nu doar puținii cu înclinații filozofice își pun problema identității. Dimpotrivă, toți o facem, zi de zi, de fiecare dată când ne luptăm să demonstrăm celor din jur cât de bine ne îndeplinim rolul social. Că suntem un bun copil/ soț/ părinte, un bun elev/ profesionist/ afacerist, un adevărat credincios/ agnostic/ ateu, un adevărat cetățean/ patriot/ democrat/ progresist/ conservator sau mai știu eu ce mască ni se întâmplă să purtăm în contextul dat. Iar atunci când nu recurgem la etichete, ne raportăm la posesiuni, etalându-ne hainele, smartphone-ul, mașina sau apartamentul...

Vorbim aici de unul din mecanismele mentale ce permit individului să se integreze într-un grup, să își stabilească scopuri și, în general, să înainteze în via…

În fiecare dintre noi zace o sămânță de troll. Don't feed the trolls...

Când am început să scriu articolul, soția mea nu știa ce sunt trollii, cu toate că îi tot întâlnise până atunci pe net: oriunde e o discuție cât de cât publică, mare minune să nu-și facă vreunul apariția, mai devreme sau mai târziu. Așa că n-ar strica să încep cu definiția. Nefiind un termen împământenit încă, v-o ofer pe cea din dicționarul Oxford, în traducere proprie: „persoane care postează online, în mod deliberat, un conținut ofensiv sau provocator”.
Ca orice definiție a unui fenomen complex, e acoperitoare, dar nu ne spune mare lucru. Care este portretul robot al trollului? Ce-l mână-n luptă? Părerile psihologilor sunt împărțite. Există diverse teorii, pe care nu o să le înșir aici; nu fiindcă mi s-ar părea nefondate, ci pentru că sunt, aparent, la fel de probabile. De altfel, mi se pare și dificil să realizezi un studiu altfel decât de la distanță, deci relativ neconcludent. De ce? Păi cum să faci rost de subiecți? Pui un anunț gen „căutăm trolli pentru un studiu în vederea eradicării comportamentului lor”? Chiar și așa, câți ar fi dispuși să se considere trolli, chiar să se mai și lase cercetați?
Vestea bună e că, în ciuda diversității opiniilor, psihologii sunt unanimi în privința a ceea ce trebuie făcut atunci când dai de ei. Ce anume? Nimic deosebit. Ignoră-i. Lucrul pe care trollii îl detestă cel mai tare e să nu le acorzi atenție.
Bun.. O abordare în stil mindfulness. O fi, dar la prima vedere ni se pare nenatural ca cea mai bună tactică să fie cea de a nu face nimic; instinctul de conservare se revoltă la ideea de a sta cu mâinile în sân în fața unui atac. E lucrul pe care mizează și trollii, oferindu-ne în același timp un minunat prilej de a pune în practică un concept central în filozofia Estului. Chinezii îi spun wu-wei, japonezii zazen, și s-ar traduce aproximativ prin „non-acțiunea este acțiune”. E una din conceptele care stau la baza mindfulness, dar care ni se pare bizar nouă, occidentalilor, cei care cultivăm oroarea față de repaus. Nu e momentul să insist aici asupra semnificațiilor, să observăm doar că, la fel ca în alte multe alte situații în viață, și în cazul trollilor, tăcerea este un răspuns. Cel mai potrivit.
Așa cum apar pe hârtie, lucrurile par înșelător de simple. Aplicăm definiția, tăcem filozofic, și, după un timp, toți trollii ar trebui să dispară, nu? Și totuși, se pare că lucrurile stau exact pe dos. trollii proliferează.
De ce? trollii nu sunt niște mutanți, ci oameni ca și noi, cu motivații similare pe care le manifestă într-un mod mai puțin benefic, dar perfect explicabil. Prin urmare, putem pleca de la premiza, dragă lor, că „în fiecare dintre noi zace o sămânță de troll”. Chiar dacă sămânța asta nu înflorește peste tot, poate suficient de prolifică astfel încât neamul să nu le fie pus în pericol. Mai mult, trollii au capacitatea nemaiîntâlnită în lumea reală de a se hrăni unii pe alții fără că asta să le pună în pericol existența, ci dimpotrivă, le-o justifică. Să luăm exemplul întâlnirii a doi xenofobi, unul român și altul maghiar. Sau un islamofob versus jihadist. 
Ca și în cazul „fake news”, să nu ne așteptăm că altcineva să ne scape de ei.
Or fi toți trollii răi, dar nu toți sunt și proști. Ei sunt capabili să-și deghizeze atacurile în haina unui limbaj aparent civilizat. Da, ne putem aștepta ca un administrator să își igienizeze site-ul de neamurile proaste care fac abuz de limbaj, dar e lipsit de realism să ne închipuim că are resursele de a analiza nuanțele fiecărui mesaj. Prin urmare, trollii sunt aici, și aici vor rămâne.
Spuneam că trollii-bădărani sunt ușor de identificat, prin limbajul pe care îl folosesc. Dar cum îi detectăm rapid pe cei care se ascund în spatele aparenței de onorabilitate? Simplul fapt că mesajul cuiva ne deranjează sau e în opoziție cu părerea noastră nu e, în sine, un motiv suficient pentru a-l eticheta drept troll. În plus, bunele maniere în comunicare ne îndeamnă să ne credităm interlocutorul cu cele mai bune intenții, chiar și atunci când le exprimă într-un mod mai stângaci. Pe de altă parte eu unul nu sunt dispus să pierd prea mult timp cu semantica, așa că mi-am folosit bruma de experiență să încropesc o listă cu cele mai probabile cinci semne că am de a face cu unul din trollii „educați”.
Reacțiile acestui tip de trolli sunt construite de așa manieră încât să te incite să le dai replica. Așa că, înainte de a o face, asigură-te că nu cazi în plasa cuiva care:

1. Încearcă să-ți închidă gura.
2. Îți găsește lipsuri și defecte.
3. Pretinde că știe ce gândești.
4. Răstălmăcește ce spui.
5. Face aprecieri aplicabile oriunde.

De ce doar 5 criterii? Sunt suficiente? Evident, nu. Atunci, de ce nu 10? N-ar fi mai utilă o listă ceva mai cuprinzătoare? Am ales 5 deoarece psihologii ne spun că, la un moment dat, putem jongla simultan cu 4-7 elemente. Am sacrificat exhaustivitatea în favoarea eficienței. Ce folos ar fi avut o listă a cărei lungime o făcea nepractică?
Lista e incompletă și imperfectă. Mă aștept să fie trolli care se vor strecura prin ochiurile sitei, precum și victime colaterale. Asta e, la război ca la război.
În fond, care să fie paguba? Că am căzut în capcană? Noi cădem, învățăm lecția și ne ridicăm. Sau ne temem că o să tăcem atunci când puteam să dăm replica pe care o consideram întemeiată? Ne putem atunci inspira din înțelepciunea ortodoxă, prin cuvintele avvei Arsenie: 
„De multe ori m-am căit că am vorbit; iar că am tăcut, niciodată."
Cineva poate obiecta că dau dovadă de inconsistență: pe de o parte promovez spiritul critic, iar pe de altă parte mindfulness-ul, o practică ce e caracterizată de atitudinea necritică. Pe de o parte întocmesc criterii de etichetare a trollilor, iar de cealaltă propun non-acțiunea.
Ei bine, incompatibilitatea este aparentă: spiritul critic și mindfulness sunt două instrumente mentale cu funcții diferite, care nu se exclud reciproc. Dacă am în trusa mea de scule un ciocan, nu arunc șurubelnița. Dimpotrivă, mă gândesc dacă nu cumva îmi lipsește și un clește. Nu de alta, dar știm din popor că cel care nu are știe să folosească decât ciocanul, tratează orice problemă ca pe un cui...
Și nu în ultimul rând, nu vă luați la trântă cu trollii. Poate că pe unii o să îi învingeți, dar în final o să ajungeți să gândiți și să acționați ca ei. Nici nu e de mirare: oricine ajunge să semene cu cei de care se înconjoară, atât în viața reală, cât și în online.
E suficient să vă comportați cam ca la zoo: priviți animalele, dar nu băgați mâna printre gratii și, mai ales, nu le hrăniți. 
Zazen. Don't feed the trolls...

Articol apărut în Republica