Oricât ar fi de disprețuită, bătrânețea rămâne un dar. Fiindcă nu oricine are norocul să se bucure de ea.

Am descoperit culmea prostiei. Everestul prostiei este ageism-ul. Adică discriminarea persoanelor în funcție de vârstă; mai ales a celor peste o anumită vârstă. Sintagma îmi sună cam ca Chomolungma, așa că voi folosi în continuare termenul anglo-saxon. N-am găsit un echivalent în română, probabil din cauză că nu realizăm dimensiunea fenomenului. Încă.

Cum am descoperit-o? În cel mai neașteptat - pentru mine - mod cu putință. Pur și simplu m-am pomenit discriminându-mă singur. E, cred, un record personal de prostie.

Am 46 de ani, iar ageism-ul zăcea în mintea mea, ca și Everestul înainte de a fi măsurat: un pisc ca oricare altul, probabil ceva mai răsărit ca cele din jur, și cam atât. Îmi închipui entuziasmul celui care a stabilit că e punctul cel mai înalt de pe glob. În perfect contrast cu propria perplexitate, fiindcă nu mă așteptam să cartografiez ditamai prostia, unde? fix în propria-mi minte.

O duc pe fii-mea la un concurs de artă. În spate am în rucsac 6 kilograme de lut, pentru proba de modelaj; trei cărămizi ce mă împung în coaste și a căror densitate le face parcă și mai grele. Ghionturile lor îmi aduc aminte de durerile de spate de astă-iarnă. Nimic grav, mi-au spus medicii, e un defect „din fabricație”. Și vârsta, bineînțeles. Doar să evit să car greutăți peste 5 kilograme.

Iar eu car 6. Și parcă simt cum începe să mă doară spatele...

Stop cadru. Nu cumva e autosugestie? Sau e iluzia focusului - în care acorzi o importanță mai mare decât merită lucrurilor asupra cărora îți îndrepți atenția? Ia hai să mă gândesc la altceva.

Disconfortul dispare.

Și totuși, am o vârstă. 46 de ani. Aproape 50... Simt ceva, ca un fel de părere de rău. Sunt încă tânăr, îmi spun. Și totuși „ceva”-ul persistă. Să fac mai multă mișcare, să mai slăbesc, să mai...

Stop cadru. De ce să mai...? Ca să arăt mai tânăr. Iar gândurile astea? Nu e prima oară când le am. Mai demult le băgam sub covor. De unde - ieșeau din nou la lumină. După ce m-am inițiat în mindfulness, mă comportam „ca oglinda unui lac, care reflectă norii în drumul lor pe cer, dar nu reține nimic”. Adică le puneam eticheta „griji nefondate” și le urmăream ducându-se pe pustii. Un triumf temporar, fiindcă norii ăștia au prostul obicei de a reveni.

Asa că de data asta evit contemplația necritică și intru în modul analitic. Ca să nu despic firul în patru, încep prin a face o comparație cu alte două forme foarte răspândite de discriminare, homofobia și misoginismul. Concluzia?

Ageism-ul e o prostie fără egal, să nu mai zic și auto-distructivă

Fiind vorba de un top, ia să începem cu coada, cu homofobul. Cel mai probabil, n-a cunoscut în viața lui o persoană cu o altă orientare decât cea heterosexuală. Ce știe, a ciupit de pe ici pe colo din auzite și s-a gândit el, ar părea mai familist dacă se declară contra. În fond, nu-l costă nimic. Păcatul său e ignoranța voluntară, preferă să-și caute argumentele în izmene decât în propria minte. Nu vrea să știe, pentru că îi e mai bine așa. Scuza sa e lipsa informațiilor la îndemână, pe care i-o acord doar de dragul argumentației, pentru a arăta de ce misoginul e și mai prost decât homofobul.

Mai sus în top e misoginul. El își datorează existența unei femei. Aproape jumătate din oamenii de pe care îi cunoaște sunt tot femei. Poate că are o soție, poate că are chiar și o fiică. Trăiește înconjurat de cele pe care le disprețuiește, și totuși le desconsideră în continuare. Iată de ce merită un loc mai înalt pe podium ca homofobul.

Și acum, number one în top 3-ul prostiei, ageist-ul. El alege să ignore adevărul elementar că toți îmbătrânim din prima zi în care ne naștem. De ce l-am pus în frunte, mai sus ca misoginul? Pentru că disprețul misoginului e îndreptat doar împotriva altora, nu împotriva sinelui său, actual sau viitor, așa cum îl practică ageist-ul. Misoginul are măcar șansa de a rămâne consecvent până moare, fără să devină explicit auto-distructiv; nu i se schimbă sexul de-a lungul vieții. Pe când un ageist la fel de consecvent ar trebui să se sinucidă după ce trece pragul vârstei pe care o socotește indezirabilă. Nu o face, în schimb îmbătrânește în continuare auto-disprețuindu-se. Merită să duci așa zilele?

Acum, că i-am determinat „înălțimea” pe scara prostiei, să vedem și ce „suprafață” ocupă ageism-ul în societate. E omniprezent. Dacă ar fi să judecăm după reclame, oamenii de peste 50 de ani dispar în neant. Nu e de mirare că discriminarea celor peste o anumită vârstă se manifestă inclusiv în piața muncii. Paradoxal, într-o societate care are pretenția să trudim până la adânci bătrâneți. De ce? Fiindcă însăși societatea îmbătrânește, din motive demografice. Iată cum ageism-ul e auto-distructiv nu doar la nivel individual, ci și societal.

Din păcate, nu cred că societatea poate face mare lucru. Deocamdată.

Și nici nu mă aștept la vreo schimbare prea curând. Da, există legi împotriva discriminării pe bază de vârstă. Dar este foarte greu să o demonstrezi. Și chiar dacă ai putea, amploarea fenomenului o face practic inaplicabilă. Ar însemna să transformăm firmele în infractori nu numai pentru că evită angajarea oamenilor pe criterii de vârstă, ci și pentru că cei peste o anumită vârstă nu apar în reclamele lor.

În ceea ce mă privește, fiind bombardat pe toate canalele cu ageism, e foarte probabil să mai fiu bântuit de apăsări. Atunci am să recurg la mindfulness, doar că eticheta pe care o voi aplica nu va mai fi cea de „îngrijorare”, ci cea de „non-sens”. Sau chiar „prostie majoră”, deși nu prea e în spiritul Zen.

Până la urmă, viața e frumoasă, nu? Chiar dacă are mai degrabă frumusețea letală a leului decât pe cea fragilă a unui miel. Se joacă cu noi până ne vlăguiește, ne rănește și, mai devreme sau mai târziu, ne răpune pe toți. Să nu uităm, deci, că nimeni nu are contract cu moartea. Prin urmare, oricât ar fi de disprețuită, bătrânețea rămâne un dar. Fiindcă nu oricine are norocul să se bucure de ea.

Articol apărut în Republica