Vacanță de Paști. A elevilor, printre care și fetele mele. Pentru alții, e încă una dintre zilele lucrătoare. Pentru mine, freelancer fiind, diferența o face soția.
E soare și e prânzul, așa că mă gândesc să scot un pic fetele din casă. Le propun să mâncăm acasă iar apoi să dăm o tură prin parc. Ele nu, vor „la mec” și înapoi acasă. Adică la tablete. Ok, zic (iar voi, criticilor de serviciu, mai repetați-vă că nu așa se cresc copiii).
Le înțeleg. Pe fete. Cea mare, pe lângă școală și cursurile de artă, mai face, aproape zilnic, și câte unul-două antrenamente de baschet. Cea mică, doar două antrenamente de înot pe săptămână si două de șah, că e abia în clasa pregătitoare. Mai mult decât un full-time job.
Mergem spre fast-food-urile din Piața Victoriei. Multe, pe măsura aglomerării de birouri. Acolo, maaare de corporatiști în pauză de masă. Imposibil să nu-i distingi în mulțime, așa pozitivi și narcisiști, cu badge-urile fâlfâind la vedere. Unii, cu priviri fixe, intră sau ies din clădiri ca teleghidați. Alții, fie că vorbesc la telefon sau socializează, o fac la fel de aferat, părând mai degrabă să se delecteze la auzul propriilor voci. Companionii lor, corporatiști și ei, mimează absenți înțelegerea, în timp ce fumează sau își consultă mobilul. Mai degrabă așteaptă un prilej să ia și ei cuvântul. Dar niciunul nu pare să se bucure de soarele de primăvară, pe care nu l-am mai văzut de cam multă vreme și care pariez că nu intră prea des nici în birourile lor.
Per ansamblu, e ceva artificial în toată această scenă, ca-ntr-o figurație de film. Din toți emană același spirit de castă, exclusivist, o superioritate bazată pe... pe ce?
Bineînțeles că mă irită. O fi invidia freelancer-ului față de angajat? De ce ar fi? Mai degrabă ar trebui să mă umflu eu în pene, că nu putrezesc ca ei într-un open-space, lăsând bonele să-mi crească copiii. Dar de ce m-aș înfoia; știu că am avut noroc și că aproape orice părinte ar fi făcut așa în locul meu dacă-și permitea. Iritarea trece, dar curiozitatea rămâne. Ce-o fi acest „ceva” care parcă îi face să nu-și mai încapă în piele?
Să fie aerul găunos de „slugă la casă mare” al celui care se împopoțonează cu blazonul stăpânului? Sau am făcut eu vreo fixație anti-corporatistă? Mă uit în jur la paznici sau vânzătoare. Și ei sunt angajați ai câte unei corporații, dar cu toate astea nu-mi par să dea pe-afară de mândrie. Ce diferență o fi între ei și „umflații în pene”?
Să fie munca? Cu ani în urmă, programator fiind, am trecut și eu prin perioada în care împărțeam lumea în cei care scriu soft, și restul, adică oamenii mai grei de cap care doar îl folosesc. Programarea e o muncă dificilă, motiv din care e așa, ca o aură, în jurul celor capabili să o presteze. Dar corporatiștii „corporatiști”? Ei de ce se simt atât de speciali? Ce-o fi atât de spectaculos într-o editare de text sau un calcul tabelar? Nici pe bunica n-o mai impresionezi azi cu așa ceva.
Intru cu fetele „la mec” rumegând între timp problema. Dacă nu e nici patronul și nici munca prestată, atunci ce e?
Trece pe lângă mine încă un badge. Îmi aduc aminte de copilăria cu cheia la gât, mersul la joacă... și bang! revelația.
Job title! E o joacă de copii mari, pe care au luat-o prea în serios! Asta îi face să se simtă atât de importanți. Așa cum mă simțeam și eu când, copil fiind, îmi confecționam fel de fel de identități și titluri, funcție de ce mai citeam sau vedeam în filme.
Îmi amintesc o problemă pe care am dezbătut-o la un curs de management: cum îți poți motiva echipa, angajații, fără să folosești nicio resursă financiară, cu zero costuri pentru companie? Mie nu mi-a trecut nimic prin cap atunci. Răspunsul era: cu titluri și premii simbolice. De exemplu le spunem office manager în loc de secretară, le dăm o tinichea pe care scrie „cel mai...” completați voi cu ce vreți, și tot așa.
Nu m-a convins absolut deloc, ba chiar mi s-a părut de-a dreptul ridicol. Pur și simplu refuzam să cred că o strategie de „bulinuțe” de grădiniță poate avea efect asupra unor adulți.
Se pare că m-am înșelat. Job title, carevasăzică are efect. Știți voi, chestiile alea lungi și criptice compuse din d-alde „senior”, „executive”, „manager”, „regional”, „national”; măcar neologismele stau dovadă că nu-i o dambla autohtonă gen „tot românul se vrea șef”. Ca patron, nu te costă nimic să implementezi o teorie organizațională a chibritului, prin care să-ți flatezi gratis angajații cu titluri pompoase, după cum se plasează în partea de mijloc a părții de sus dinspre partea de jos a ierarhiei.
Așa mi-am explicat și de ce paznicii și vânzătoarele par imuni la titluri. Păi lor, trăind între oameni, lor le e greu să-și închipuie prea mult timp că sunt mai speciali decât colegii lor ne-corporatiști de la covrigăria de peste drum, care fac fix aceeași muncă.
În schimb, atunci când îți petreci cel puțin treimea activă de zi într-un open-space izolat, fără alte repere sociale decât colegii, e mult mai ușor să te auto-iluzionezi că ești „special” și să-ți întreții iluzia cu înscrisul de pe cartea de vizită și cu tinicheaua de pe birou.
Cât de special? Cât de important ți se pare rolul tău în companie și cât de mult te identifici cu el? Păi.. ai fi dispus să-ți scrii job title-ul pe piatra de mormânt, pe post de epitaf?
Articol apărut în Republica
Articol apărut în Republica