Treceți la conținutul principal

Salut, eu sunt Răzvan. Tu știi cine ești?

„Cine sunt eu?" Pare una din întrebările filozofice pe care merită să ți le pui doar în izolarea aseptică a turnului de fildeș, și al cărei răspuns se ofilește invariabil la contactul cu triviala realitate. Ei bine, nu e nici pe departe așa, fiindcă nu doar puținii cu înclinații filozofice își pun problema identității. Dimpotrivă, toți o facem, zi de zi, de fiecare dată când ne luptăm să demonstrăm celor din jur cât de bine ne îndeplinim rolul social. Că suntem un bun copil/ soț/ părinte, un bun elev/ profesionist/ afacerist, un adevărat credincios/ agnostic/ ateu, un adevărat cetățean/ patriot/ democrat/ progresist/ conservator sau mai știu eu ce mască ni se întâmplă să purtăm în contextul dat. Iar atunci când nu recurgem la etichete, ne raportăm la posesiuni, etalându-ne hainele, smartphone-ul, mașina sau apartamentul...

Vorbim aici de unul din mecanismele mentale ce permit individului să se integreze într-un grup, să își stabilească scopuri și, în general, să înainteze în via…

Sunt un tătic "ticălos": câteva idei de anti-"parenting"

Un om își ținea calul liber în jurul casei. Întrebat fiind de ce nu-i construiește un țarc, omul a răspuns: "Când l-am construit pe primul, calul a sărit gardul și a fugit în pădure. Așa că l-am construit pe al doilea, mai larg. Ce folos, calul s-a comportat la fel. Așa că am hotărât să-l las liber. Aleargă unde și cât vrea, dar întotdeauna se întoarce unde-și are adăpostul."
Această pildă Zen rezumă în câteva cuvinte întreaga mea filozofie de creștere a copiilor, cu care cred că am călcat peste toate decaloagele "parenting"-ului. Cu ce rezultate? Fiica mea cea mare de 12 ani este prima din clasă la școală, frecventează și o școală de artă pentru care a câștigat un maldăr de premii la concursuri naționale și internaționale, face baschet de performanță participând la campionate la fel de naționale și internaționale. Una din două: ori fiica mea e vreun geniu, biată victimă a lipsei de atenție părintească, ori "parenting"-ul e cam... "bullshit"? Sau mai degrabă "horseshit", ca să continui în spiritul pildei de început. Voi ce credeți?
Nu sunt chiar "necitit" în d-ale "parenting"-ului. Pe lângă potopul de "how-to"-uri am avut și șansa singulară a unei lecturi care m-a marcat, și anume cartea lui Andrew Solomon, apărută și la noi cu titlul "Departe de trunchi: Douăsprezece feluri de dragoste. Părinți, copii și căutarea identității". O colecție de mărturii de excepție cristalizate sub pana unui scriitor de excepție, la rândul său părinte homosexual într-o familie cu totul și cu totul "netradițională". O lectură care m-a convins că pentru a crește un copil, până și în ziua de azi ai nevoie de instinct, nu de bullet-urile dintr-un articol.
Da, da, instinct. Fix ăla fără de care specia ne-ar fi dispărut de mult. Așa cum omul primitiv punea în mâinile copiilor bețele și pietrele cu care mai târziu se vor apăra și își vor procura hrana, tot astfel le-am pus și eu fetelor telefonul, tableta, PlayStation-ul și câte alte gadgeturi, din momentul în care au dat primele semne de interes, pe la 1-2 ani. Le-am lăsat să-și aleagă singure jocurile și filmele, fără a mă cutremura de spaima că vor deveni peste noapte niște depravate sau vor ajunge să mă omoare în somn. Mai degrabă mi-am pus problema frustrării pe care ar fi putut-o avea nefiind capabile să împărtășească cu prietenii poveștile și jocurile mai mult sau mai puțin horror atât de la modă în lumea lor. Dar nu mai horror decât basmele fraților Grimm sau ale lui Ion Creangă. Mai țineți minte ce soartă pregătea vrăjitoarea lui Hansel și Gretel? Dar de capetele retezate ale iezilor rânjind în geam mămucăi, ce ziceți?
"Vai, dar o să se tâmpească dacă stau atât cu nasul în ecran..." se vaită specialiștii de azi. "Vai, dar ar trebui să citească mai mult etc." Mi-am alungat îngrijorarea citind ce spuneau specialiștii de ieri, de secol XIX, despre pericolele cititului de ficțiune. Mai ales doamnele erau vizate, existând temerea că lectura le va face să viseze cu ochii deschiși, ajungând până-ntr-acolo încât să-și neglijeze îndatoririle conjugale. Ceea ce mă face să cred că specialiștii din următorul secol se vor văita de aceeași manieră cum că puștii nu mai petrec suficient timp pe Internet...
Da, suficient timp. Chiar, cu atâta muncă, școală și tablete, cât timp ne mai petrecem cu copiii? Un număr de experiențe neplăcute cu diverse bone m-a făcut să realizez că nu ele, ci părinții își cresc copiii. În fond la ce te poți aștepta din partea unui străin fără altă afecțiune decât cea pentru bani și de cele mai multe ori fără nici o pregătire? Neavând bunicii la îndemână, m-am întrebat ce-ar fi dacă aș păstra "quality time" pentru muncă și aș petrece "quantity time" acasă? Așa am devenit freelancer. Fiindcă momentele de calitate nu se pot planifica, ci apar spontan în mijlocul unei mari cantități de momente petrecute împreună. Cantitatea generează calitate, dar nu știi niciodată unde, cum și când. De ce? Din păcate, cultura corporatistă acționează în sens contrar, cultivând virtuțile "implicării", "disponibilității" și "statului peste program", forțându-te la o rocadă între familie și muncă. Casa îți devine o cursă contra cronometru, față de care biroul îți pare un rai al socializării, competenței și libertății. Asta în timp ce te amăgești cu gândul că puținul timp pe care îl petreci cu copiii este în schimb cât se poate de "quality". Și dacă nu rupi cercul ăsta vicios, sentimentul de vinovăție te va împinge să pornești războaie pe care le poți duce de la birou, pe Facebook, împotriva unor "inamici" ce-ți amenință copilul, precum vaccinurile, programa școlară sau ora de religie. Adică, uite dom'le, cum poți să zici că nu mă preocup?
Copiii mei pictează icoane, participă la ora de religie și la evenimentele organizate pentru ei de către biserica de cartier deoarece eu consider religia o experiență civilizatoare. Nu mă tem de nu știu ce consecințe nefaste: trăim într-o lume prea mult și demult secularizată ca să-mi mai fie frică de faptul că o oră de religie pe săptămână mi-ar putea transforma odraslele în fanatici religioși. La urma urmei, pe toate zidurile, reale sau virtuale, tronează azi reclamele, nu icoanele. Ba chiar aș vrea să avem cât mai multe religii la un loc: cu cât mai multe, cu atât mai puțină influență va avea fiecare asupra oamenilor. Dat fiind că fiecare din ele le respinge pe celelalte, se vor limita reciproc. Concurența e benefică și poate le va face să evolueze. În stil darwinist.
Că tot veni vorba de Darwin: când fiica mea cea mare a venit să mă întrebe dacă e adevărată povestea cu Adam și Eva de la ora de religie și cum se împacă cu cea a dinozaurilor predată la biologie, i-am răspuns așa: "Măi fată, Biblia e o ficțiune. Adică o poveste pentru oameni mari. Nu e nici adevărată și nici minciună. E una din cele mai importante povești pe care le-au spus oamenii vreodată, și nu e singura." S-a uitat la mine nedumerită: "Cum adică nici adevărată și nici minciună?" I-am zis: "Uite, ca să înțelegi, hai să luăm o poveste pe care tu o știi prea bine, povestea Scufiței Roșii. Cum e, adevărată sau minciună?" Fii-mea s-a încurcat un pic: "Păi, nu e adevărată, nu?" "Da, nu e adevărată, zic eu, dar asta înseamnă că e o minciună? Dacă da, atunci la grădiniță vă învățau minciuni? Nu vă spuneau că din contră, nu e frumos să mințiți?" "Ba da" zise fii-mea ușor contrariată. "Vezi, am continuat eu, poveștile nu sunt nici minciuni și nici adevăruri. Poveștile sunt niște invenții din care învățăm foarte multe lucruri cu toții, și copii și oamenii mari. Așa e și cu Biblia." Când ziceam că am lămurit-o, că am împăcat capra religiei cu varza biologiei, vine fii-mea înapoi cu altă întrebare: "Păi da, dar la biserică nu se zice că Biblia e adevărată?" Oops! Hai s-o mediez și p-asta cumva. "Măi fată, zic eu, te-am dus la grădina zoologică, nu? Ai văzut lupii acolo? Ce-ar fi să încerc eu acum să-ți demonstrez că lupii vorbesc cu oamenii?" A pufnit-o râsul. Am continuat: "Dar dacă încerc eu să-ți demonstrez acum că lupii nu pot scoate decât câteva sunete și că le este imposibil să vorbească ca noi?" Fii-mea m-a privit la fel de amuzată. "Vezi, am continuat, cine spune că o poveste este adevărată sau minciună se face de râs. Povestea e poveste și atât." Cu un pic de umor se pare că i-am mai domolit disonanța cognitivă indusă de orele de religie și biologie.
E, și aș mai ține-o tot așa pe câteva pagini, pe tot felul de teme la fel de serioase de "parenting pozitiv" legate de alimentație, comunicare, activități comune etc. Concluzia pe care am tras-o e că nu trebuie să luăm aproape niciodată lucrurile prea în serios. E o regulă pe care o aplic peste tot în viață, nu doar legat de copii. E adevărat, există și excepții, dar ele nu fac altceva decât să-mi întărească convingerea. Chiar și în cazul unei nenorociri putem să ne văităm doar atât timp cât avem mai avem resurse. Odată ce devine insuportabilă, singurul lucru pe care-l mai putem face este să râdem de ea. Haz de necaz.
Așadar, să nu ne luăm pe noi înșine prea în serios, cu atât mai puțin pe alții. Creșterea copiilor nu e un task cu resurse alocate și deadline, în care trebuie să atingi un target și pe care-l prezinți colegilor pe un flipchart. Copiii sunt viață, iar viața se trăiește din instinct, nu din powerpoint.

Articol apărut în Republica