Așa cum hrana ne influențează sănătatea fizică, informația ne-o influențează pe cea mentală. În bine, sau în rău. Spre beneficiul, sau, dimpotrivă, dauna noastră și a celor din jur.
Prin „cititul” din titlul articolului am avut în vedere un
termen-umbrelă care să acopere semantic ideea de asimilare a
informației în sensul cel mai larg al cuvântului, nu doar din
cărți, nu doar în format text, ci și audio sau video. Adică
film, teatru, articol și tot ce vă mai trece prin cap. M-am gândit
la informația care, luată în ansamblu, are un cuvânt greu de spus
în felul în care simțim, gândim și, în cele din urmă,
acționăm. Prin urmare, afectează nu doar calitatea vieții
noastre, ci și a celor mai aproape sau mai departe de noi.
Nu intenționez să țin un discurs elitist despre superioritatea lecturii față de alte forme de consum informațional. De ce? 1) așa-zisa superioritate e foarte discutabilă; 2) nici nu prea cred în ea și 3) e irelevantă, cel puțin în contextul de față în care contează natura informației, și nu modul în care e îngurgitată. În particular, nu mi se pare că un film e întotdeauna mai prost decât cartea care l-a inspirat. Cel mult putem vorbi de o ecranizare mai puțin reușită, și asta în contextul subiectiv în care „frumusețea e în ochiul privitorului”.
Cu toate relele lumii de azi, statistica ne spune că omenirea trăiește într-o epocă fericită. Dacă nu toți, măcar o parte din noi. Mai mult ca oricând în istorie, avem din abundență atât hrană, cât și informație. De toate felurile. Este rezultatul unei competiții acerbe între producători din care noi, consumatorii, avem și de câștigat, dar și de pierdut. De câștigat, pentru că producătorii se războiesc între ei cu prețuri și oferte care mai de care mai avantajoase pentru noi, clienții. Avem de pierdut, fiindcă în același timp, aceiași producători ne studiază punctele vulnerabile.
Unii furnizori de hrană au învățat să ne vândă calorii ieftine și „goale”, adică fără minerale și vitamine scumpe, dar ticsite cu deja blamatele, dar nu mai puțin râvnitele, „sare, zahăr și grăsimi”. Pe același model, și unii furnizori de informație ne oferă un conținut plin de senzațional, sex și violență, dar fără vreo altă valoare. Adică un conținut... lipsit de conținut. Asta în cazul în care nu ne pun pe tavă ceva toxic, plin de prostii. Unde prin prostie se înțelege acea concepție pe care, dacă o pui în practică, îți faci rău atât ție, cât și celor din jur. Exemplul „clasic”: anti-vaccinismul.
Dar, să nu-i condamnăm nici pe cei din alimentație, nici pe cei din media: ne oferă doar ceea ce cerem, în limitele legii, și nu ne vâră nimic pe gât. În ultimă instanță, noi decidem ce hrană și informație consumăm, și ce nu.
Este o putere pe care nu prea o avem asupra mediului în care trăim, cu atât mai puțin asupra zestrei genetice. O putere care atrage după sine și responsabilitate față de noi înșine. Prin urmare, ar fi cazul să fim la fel de preocupați de dieta informațională pe cât suntem de cea alimentară.
Și totuși, nu suntem. De ce? Fiindcă mintea nu se vede cu ochiul liber. Dacă abuzul alimentar ne deformează silueta, cel informațional nu prea atrage privirile și, ca atare, nu generează cine știe ce presiune socială. Știți pe cineva disprețuit pentru faptul că urmărește doar meciuri, rețele sociale și tabloide? Mai degrabă e tratat cu condescendență, decât blamat. Iar cei din jur sunt dispuși să te „taxeze” mai curând pentru etalarea culturii, decât pentru lipsa ei. Din solidaritate, probabil.
Cineva ar putea zice: ei bine, și care e problema? Că știe el o
grămadă care de-o viață n-au mai pus mâna pe o carte și n-au
nicio apăsare. Cunoaște el pe unii care „mestecă” toată ziua
doar rețele sociale, tabloide și talkshow-uri și sunt bine mersi,
fericiți în lumea lor.
Oare? Hai să vedem ce spun statisticile despre România: dacă la citit suntem codașii Europei, în schimb, la consumul de alcool, ai noștri bărbați sunt campioni. Campionii planetei. Mai adaug și faptul că procentul celor care mai au încredere în cei din jur este în scădere, în 2014 ajungând la 7%. Inculți, bețivi, suspicioși. Pare familiar, nu?
Mă opresc aici cu cifrele. Nu am să aduc în discuție vreo posibilă corelație între nivelul de cultură și cel de trai, fiindcă mi se pare puțin cam hazardată. Deoarece aici intră în ecuație factori macroeconomici și geopolitici care nu țin de individ. Altfel spus, omul nu își alege singur salariul. În schimb, nu îl împiedică nimeni să citească o carte, și nu îl obligă nimeni să bea sau să fie suspicios. Pentru că da, încrederea în oameni nu are legătură cu economia și politica decât dacă ții tu cu tot dinadinsul să aibă.
Scepticul de serviciu ar spune că nu avem nicio dovadă științifică cum că ar exista vreo relație de cauzalitate între consumul de informație, cel de alcool, și starea de suspiciune generalizată. Cu alte cuvinte, nu putem afirma ceva gen „vezi, ești bețiv și suspicios din cauză că citești doar prostii”. Este adevărat, nu putem. Dar nu pentru că nu ar fi plauzibil, ci fiindcă știința nu a ajuns încă acolo. Atât timp cât încă nu avem conceptele necesare pentru a descrie cum se face trecerea de la activitatea neuronală la fenomenul psihic, tot ce putem face e să găsim corelații sau să emitem speculații.
Dar ce importanță are ce fel de informație consumăm? Și, în sens mai larg, ce scop are cultura? În sine, nici unul. Nu are sens să îți propui să te cultivi doar de dragul cunoașterii. Cultura e doar mijlocul prin care îți poți croi o viață mai bună. Cum?
Dat fiind că mi-am asumat riscul de a fi „taxat” că-mi dau aere de intelectual, n-am să vă bombardez cu citate „prețioase” despre cunoaștere, ci vă propun unul cât se poate de inofensiv: „all you see is all there is”. Sau, interpretat în contextul din care l-am extras, „universul tău se reduce doar la ceea ce cunoști”. La prima vedere, pare un truism, o afirmație pe care aș fi considerat-o neinteresantă dacă nu luam aminte și cui îi aparține: psihologului Daniel Kahneman, laureat al premiului Nobel. Privind mai de aproape, am remarcat un contrast izbitor între aparenta banalitate a afirmației și importanța pe care i-o acordă autorul, tratând-o drept un fel de cheie de boltă a viziunii sale asupra comportamentului uman.
Ce-i drept, mi-am cam format ochiul: psihologia mustește de „banalități” aparent de la sine înțelese, dar care ascund observații tulburătoare asupra comportamentului uman. Să luăm drept exemplu așa-numitele „cognitive biases”, o lungă serie de șabloane de gândire pe care le aplicăm automat, comițând, de multe ori, erori de judecată de care nici măcar nu ne dăm seama. Automatisme pe care le regăsesc în viața de zi cu zi, chiar în propriul comportament.
OK, am arătat de ce informația pe care o asimilăm e importantă. Dar cum am putea să ne proiectăm o dietă? E o cale lungă până acolo, fiindcă, spre deosebire de metabolism, fenomenul psihic este înconjurat încă de mister. De aceea, e practic imposibil acum să ne propunem ca fiecare mesaj text, audio sau video să afișeze echivalentul tabelului cu calorii și ingrediente ce însoțește alimentele.
Până când știința va ajunge in acel punct, suntem pe cont propriu. Acum să nu înțelegeți că eu susțin o dietă informațională ideală formată doar din materiale insipide, inodore, incolore, lipsite practic de orice „picanterie”. Ar fi la fel de nesănătoasă ca atunci ne-am când ne-am hrăni doar cu vitamine și minerale. Dimpotrivă, ar trebui alcătuită pe același principiu ca și cea alimentară: variație și moderație. Altfel, vom suferi în plan mental echivalentul problemelor cauzate de o nutriție nesănătoasă: un ego obez, suferind, și deloc pe placul celor din jur.
Nu mi-am propus aici să țin vreo predică pro-cultură, anti-alcool sau pentru dragostea de aproape. Nu din falsă modestie, ci din realism. Nu mă aștept ca rândurile de față să împingă pe cineva să pună mâna pe o carte sau să și-o ia de pe pahar. Sau măcar să-și privească semenii cu alți ochi. Nu sunt atât de naiv încât să cred că un simplu articol ar putea rezolva o problematică de natură să pună pe fugă chiar și pe un psihoterapeut. Mai mult, mă îndoiesc că printre cititori se află destui din cei vizați de statisticile la care am făcut referire. Așa că articolul l-am scris gândindu-mă nu la respectivii, ci la victimele lor. La cei care au de suferit de pe urma ignoranței, neîncrederii și abuzurilor. De obicei, cei mai vulnerabili. Cel mai adesea, copiii și femeile...
***
Articol apărut în Republica