Esti cam pe la mijlocul vietii. La apogeu, se presupune. Dar tu nu te simti deloc asa. Munca te plictiseste, atunci cand nu-ti face lehamite. Nu ai ajuns unde ti-ai propus si nici ce faci acum nu te mai anima ca inainte. "Tu poti mai mult", zice seful, zambind misterios. Oare vrea sa te inlocuiasca? "Parca nu mai esti tu" spun colegii. Cu o urma de satisfactie, parca. Basca, si relatia se destrama. Nu mai esti omul pe care-l visa ea atunci. Dar nici ea nu mai e ce-a fost. Sexul schioapata, mai mult datorie decat placere conjugala. Si copiii, nu mai zic. Doar sa toace la bani si timp. Nu mai ai chef de nimic, ai vrea altceva, sa... Sa ce? Nici tu nu stii. Sa-ti dai demisia? Toate joburile-s la fel. Sa divortezi? Singuratatea-singuratate nu te atrage, parca ai prefera sa o imparti in doi.
Toate au luat-o in jos, ai vrea sa adormi, si cand te trezesti, totul sa fie ca inainte. Cum ai ajuns aici? Nu stii ce s-a intamplat, dar in orice caz, nu e vina ta. Sau... poate ai fost prea bun, prea ingaduitor, ai lasat prea mult de la tine. Cum sa iesi de aici? Cum sa traiesti si tu ca prietenul tau? Ala baiat destept. Eee, daca ai avea tu banii lui, ti-ai lua o masina noua. Si o vacanta. Ca meriti dupa atata chin si sacrificii pentru familie. Sau o amanta mai tanara, de ce nu? O data traieste omu'.
Si zilele trec, identice. Acelasi job, acelasi sef, aceiasi colegi, aceeasi nevasta, aceeasi copii. Vine seara. Cearta de rutina cu consoarta, mustruluiala copiilor. Bei un pahar, doua. In rest, stai la stiri si talk-show-uri si te uiti cum toata lumea se duce de rapa in jurul tau. Parca te mai racoreste un pic sa vezi ca nu esti tu singurul distrus. Cand baga reclame, iei mobilul si te duci pe Facebook sa vezi cum fix aceeasi lume traieste intr-o fericire perpetua. Tot in jurul tau. Si iar te mohorasti. Ti se face somn. Hai, in pat, ca maine o iei de la capat.
La un moment dat, simti nevoia sa declari falimentul. Falimentul emotional. Gata, nu mai poti. E un dezastru. E fundul prapastiei. Suferi, si nimeni tu te intelege. Cum naiba sa mai iesi de aici? Sa mergi la psihoterapeut? Atat ar mai lipsi. I-ai da apa la moara nevestei, nu? Adica sa accepti ca esti tu nebun? Plus ca psihoterapia dureaza si costa. La psihiatru nici atat, ca ai citit tu ca pastilele alea dau dependenta. Plus ca... tu nu ai nici o problema, lumea din jurul tau parc-a innebunit. Le-ai demonstrat de atatea si atatea ori asta, dar sunt surzi la orice argument. Sa se duca ei la psihiatru, nu tu!
STOP! iti zic. Opreste-te! Aici si acum, stai! Stiu ca suferi. Depresie nascuta din trecutul gri. Anxietate izvorata din viitorul negru. Dar gandeste un pic: ce e trecutul daca nu amintire? Ce e viitorul daca nu o inchipuire? Suferinta e reala, da, dar e un semn bun. Ca esti viu. Ca mai ai o sansa. Mai nasol era daca deveneai indiferent, amorf. Suferi cand te nasti, suferi cand mori, de ce nu ai suferi si intre? Te crezi vreo beizadea divina? Daca fugi toata viata de rau, nu-ti vei intalni niciodata binele. Viata e ca o moneda, aruncata in sus de puterea sortii. Cade cand cu una din fete, cand cu cealalta. Nu poti avea doar juma' din ea. E totul sau nimic. Sa luam de exemplu un medicament: daca e eficient, sigur are efecte secundare. Altfel e apa de ploaie, vreo sarlatanie d-aia alternativa. O chestie care o sa-ti aduca o sanatate... tot alternativa. Asadar, suferinta, daca tot e inevitabila, da-i macar un sens. Cum? Sa zicem ca ai o carie: una e sa stai sa te doara ca prostu' si sa nu te tratezi de frica, si alta e sa mergi la dentist. Te doare in ambele cazuri, nu zic nu, dar in prima situatie suferi fara sens, spre deosebire de a doua. Fa ceva cu viata ta, o schimbare, mergi cu ea la dentist.
Mda, te vad tot sictirit. "Filozofie de doi bani, e usor sa dai sfaturi din postura de chibit. Situatia mea e unica, nu ai cum s-o intelegi. Lasa-ma-n durerea mea!", zici. Ok, nu te contrazic, nu poti intra in mintea si inima altcuiva, nu poti pune suferinta pe o masa si sa o diseci. Admit ca ai dreptate. Asa ca n-am sa te compar cu un bolnav de cancer sau cu un parinte caruia i-a murit copilul. N-am sa masor suferinta ta cu a altora. Dar da-mi totusi voie sa te intreb un singur lucru, inainte de a te lasa cum spui tu "in durerea ta": ai fi de acord sa ti se extraga creierul si sa fie izolat intr-o cuva, iar acolo medicii sa-ti pompeze fel de fel de droguri ca sa te tina perpetuu in extaz? Asa ai putea sa-ti implinesti acolo toate fanteziile, ai putea gusta toate deliciile inchipuite si neinchipuite, totul ar fi cu putinta. Ai putea avea cele mai frumoase femei care sa-ti satisfaca cele mai perverse pofte erotice, ai putea fi tu femeie chiar, ai putea fi stapanul Universului, super-erou, Hitler si Socrate in acelasi timp.
Crezi ca ai fi fericit? Ia-ti un mic ragaz si, inainte sa citesti mai departe, da-ti un raspuns. Ai raspunsul? Daca te-ai gandit ca DA, sa stii ca te inseli. Cu toata omnipotenta ta in materie de placeri, nu ai fi in stare sa faci un lucru. Ultimul lucru pe care te-ai fi gandit sa-l faci in mijlocul vietii tale dezastruoase. Ghicesti care? Sa faci ceva... nu pentru tine, ci pentru cei din jurul tau. Pentru nevasta aia plictisitoare si imbatranita. Pentru copiii aia din ce in ce mai enervanti. Pentru seful obtuz si colegii aia ipocriti. Cand o sa te saturi de toate extazurile imaginabile – si asta se va intampla relativ repede, pentru ca creierul nu e facut sa functioneze intr-un orgasm perpetuu – o sa tanjesti etern dupa cea mai mica scanteie de recunostinta din ochii celuilalt. Sa faci un pic de bine in jur. Si o sa stii ca nu poti, iti va fi al naibii de clar asta. Paradisul promis iti va fi iad. O sa dai orice sa-ti monteze creierul la loc, sa mai poti asculta odata si cicaleala sotiei, si galagia copiilor, si aberatiile sefului, si barfele colegilor.
Sa mai traiesti o zi macar in catastrofa aia a ta de viata...