Omul din fata ta te-a jignit. Sau cel putin asa percepi tu cuvintele, gesturile si tonul lui, ca pe o amenintare. Amygdala da prima semnalul – furie. Adrenalina se varsa in sange, ceea ce face ca inima sa-ti sparga pieptul. Iti faci "sange rau". Pulsul iti creste, muschii se incordeaza. Mainile incep sa-ti tremure. Testosteronul face ca obrajii sa-ti ia foc. Campul vizual ti se ingusteaza. Vezi "negru in fata ochilor". Fata ti se contorsioneaza intr-o expresie fioroasa. Esti gata de lupta. Iti vine "sa-l strangi de gat".
Un scenariu comun, care se intampla undeva in spatele scenei, dupa algoritmi slefuiti in milioane de ani de evolutie. Fara ca tu, cel constient, sa ai macar habar ce ti se intampla. Abia dupa ce masinaria biologica e armata, ti se pune tie, in fata liberului tau arbitru, servieta atomica, cu invitatia de a apasa pe buton. Si tu abia atunci decizi daca sa tipi, sa lovesti, uneori sa ucizi. Sau dimpotriva, daca esti mindful, sa te abtii. Sa "taci si inghiti". Alteori nici macar nu mai apuci sa ai controlul, liberul tau arbitru se transforma in spectator. Ataci "fara sa mai gandesti", fiindca "te-a scos din minti". Esti mindless. Mai tarziu nici nu mai stii "ce te-a apucat".
Pana aici, biochimie. Nimic special, asa suntem toti. Acum hai sa ne folosim un pic si ratiunea, sa privim lucrurile intr-o perspectiva statistica. Sa facem un top al nesuferitilor. Nu-i asa ca cei mai enervanti sunt copiii, mai ales cand sunt mici, mai ales cand sunt ai altora? Cand cresc, parca devin ceva mai cuminti. Apoi, uite si la bosorogii astia cu conceptii invechite si care abia se taraie. Urmeaza femeile, cu toate prostiile din capul lor, parca nici nu gandesc. Colegii sunt si ei pe la coada clasamentului, cateodata nesuferiti cand aflam ca ne barfesc, cateodata agreabili cand barfim noi cu ei. Vezi vreo corelatie p-aici? Cu cat sunt mai vulnerabili, cu atat te enerveaza mai tare, nu? Cu atat mai des iti vine sa le tragi una?
Sa facem acum si un top invers, al admirabililor. Nu-i asa ca politistul, dom' profesor si dom' doctor sunt persoane respectabile? Sau sefu'? Chiar daca te mai calca uneori pe nervi, chiar daca iti trage cele mai multe tepe, per ansamblu e un om de toata isprava. Si vecinul ala voinic de doi pe doi metri care te-a inundat e un om tare cumsecade, la locul lui, nu ca baba aia isterica de alaturi pe care o cauta moartea pe acasa si ea umbla pe la mall. Vezi alta corelatie aici? Cu cat esti tu mai vulnerabil fata de ei, fizic sau social, cu atat semenii tai devin mai mai putin enervanti, mai admirabili parca, nu?
Sa trecem la concluzii. Carevasazica, e mult mai probabil sa-i tragi una copilului tau, care a scapat un pahar cu apa, decat vecinului cel solid, ala cu teava care-ti picura in tavan. Cu toate ca paguba copilului e zero fata de tavanul stricat. Cu toate ca nici unul, nici altul nu te-au pagubit cu intentie. Si asta doar fiindca piciul e mai slab ca tine. Te recunosti aici?
Exemplul furiei de mai sus se poate generaliza la intreaga gama a reactiilor sociale. Raspunsul pare o functie de instincte si context. Evident, nu putem scoate din ecuatie discernamantul, pentru ca altfel justitia ar deveni un non-sens. Daca am fi doar niste simpli roboti biochimici, mindless, ale caror reactii sunt determinate de programele biologice si mediu, ce sens ar mai avea sa condamnam pedofilia sau violul, nu? Avem instincte, dar avem si liber-arbitru. Adica acea capacitate de a actiona independent in propriu interes. Arbitru, da, dar cat e el de liber? Sau mai bine zis, cat e un spectator conditionat de zestrea genetica si de mediu? Raspunsul variaza de la caz la caz, d-asta avem nevoie de judecatori si psihiatri. Pe cei lipsiti de discernamant ii izolam de societate, iar pe cei plini de discernamant ii pretuim, nu? Se pare ca societatea isi doreste ca semenii ei sa aiba cat mai mult discernamant, liberul lor arbitru sa fie cat mai liber, mai independent fata de emotiile si gandurile de moment. Asadar, cum sa ne eliberam liberul arbitru?
Vreau sa va impartasesc o experienta personala recenta, din timpul unei sedinte zilnice de meditatie mindfulness de tip body scan. Pentru cei care nu stiu, body scan-ul consta in a sta 30 minute intins pe spate, si a-ti concentra atentia asupra fiecarei particele din corp. Din varful degetelor de la picioare pana in crestetul capului. Si de la capat. Inca dinainte sa incep eram deja plictisit, ma procrastinam, n-aveam nici un chef sa ma apuc, as fi facut orice altceva. Ce ar fi sa o fac mai tarziu? Ce ar fi daca azi sar peste ea? Ca n-o fi vrun capat de tara. Sictir total. La un moment dat m-am tras de maneca si mi-am spus: stai bai nitel, ce fel de life coach esti tu, cum poti tu sa-i motivezi pe altii daca nu esti in stare sa te motivezi pe tine? O intrebare tendentioasa. Ei bine, realitatea e ca cel mai greu e sa te automotivezi. Esti cam ca baronul Munchausen care incerca sa se scoata singur din mlastina tragandu-se de par. Dar eu stiu un truc de pe vremea cand ma luptam cu depresia. De obicei, motivatia precede actiunea. Dar si actiunea la randul ei genereaza motivatie. Asa ca atunci cand sunt scarbit de ceva ce trebuie sa fac, incep cu partea care imi face cea mai putina lehamite. Fac ceva, orice, dau la manivela pana se incarca bateria motivatiei si pot sa o iau din loc.
Asa si acum. M-am intins pe spate si mi-am inceput meditatia. N-a fost cea mai reusita din viata mea, dar mi-am zis ca nu exista meditatie buna sau proasta. Meditezi sau nu, indiferent ca ai un gand razlet la zece secunde, sau zece ganduri pe secunda. Mi-a fugit mintea in toate directiile, spre tinnitus mai cu seama. Colac peste pupaza, spre final a venit si fii-mea aia mica. S-a intins si ea pe spate langa mine, ca orice copil de sase ani care nu suporta ideea ca un parinte sa aiba atentia indreptata in alta parte. Chestie de supravietuire, deh, ca tot vorbeam de instincte, nu?
Meditatie dificila, dar la sfarsit am avut parte de o surpriza. Am simtit o usoara transformare, de parca as fi avut mai mult loc in interior. Parca eram mai spatios. Parca vointa mea era nu mai puternica, ci mai degajata. Faptul ca am reusit sa stau lungit 30 minute in ciuda tuturor distractiilor din jur mi-a decongestionat un pic liberul arbitru din chinga emotiilor si a gandurilor.
Deci, se poate. Cu dorinta de a fi mai liber si cu ceva practica mindfulness, se poate. Se poate sa-ti infrangi dorinta de a-l pocni pe ala mai slab. Se poate sa-ti domini frica, servilismul, pornirea de a te inclina in fata celui mai puternic. Se poate sa-ti invingi lehamitea. Atunci cand instinctele te aduc in fata celor 4F (Fight, Flight, Feed sau F..ck), poti alege sa anticipezi consecintele si sa nu le dai curs atunci cand nu e cazul. Sau, in egala masura, poti compensa derapajele ratiunii, momentele alea in care anxietatea te poarta prin labirinturile unor scenarii pe cat de apocaliptice, pe atat de improbabile. Poti deveni, nu mai bun – pentru ca in mindfulness nu se fac judecati de valoare –, ci mai liber. Liber sa traiesti intr-o alta lume decat cea pe care ti-au pregatit-o ceilalti. Lumea ta.