Daca esti un ateu convins, articolul de fata te va dezamagi. Nu am de gand sa ma lansez intr-un atac impotriva religiei. Mi se pare o tinta prea facila pentru ziua de azi – intr-un leu cazut, orice magar poate da cu copita. Mai bine as critica gandirea pozitiva (daca poate fi numita gandire) sau corporatismul (daca nu exista un asemenea concept, ar trebui inventat). Ar fi o lupta mai nobila. Drept sa-ti spun, si tu ma dezamagesti. Cum poti sa lupti impotriva a ceva ce tu crezi, fara sa poti demonstra, ca nu exista?
Nici pe tine, religiosule, nu te voi multumi. Nu am sa ma sui alaturi de tine pe baricada adevaratei credinte, ca sa-l infruntam pe ateul de dinainte. Nu pot sa-ti accept dogma repetata la nesfarsit, pe nemestecate. Existenta lui Dumnezeu nu poate fi infirmata, e drept, dar nici demonstrata.
Si atunci, unde ma plasez? Inainte sa-ti raspund, uite o povestioara. Se spune ca Dumnezeu l-a vizitat pe un preot batran si foarte credincios, chiar inainte ca acesta din urma sa moara. Preotul i-a pus atunci intrebarea care-l chinuise toata viata: "Doamne, care e adevarata religie?" Dumnezeu a raspuns: "Nu stiu si nici nu ma intereseaza, fiindca eu nu sunt credincios." Ca atare, nu sunt ateu, nici religios. Sunt doar credincios. Cred in Dumnezeu, dar nu practic nici o religie. Sa ma explic.
De ce nu sunt ateu? Cand vad legile naturii, de exemplu cele care mie-mi permit sa scriu randurile de fata si tie sa le citesti, vad o ordine naturala. Legi care exista independent de vointa umana, pe care doar le descoperim, nu le impunem. Si ma gandesc ca, daca exista o ordine aici, ordinea asta trebuie sa fie absoluta. Un design inteligent. Sunt credincios fiindca nu cred ca iese atata fum fara sa fie undeva un foc. Divin.
Si atunci, de ce nu sunt religios? Pai, sunt atatea religii, si toate pretind ca detin adevarul absolut. Unele chiar au disparut, altele probabil ca urmeaza sa apara. Din partea mea, cu cat mai multe religii, cu atat mai bine, fiindca vor avea mai putina influenta. Nu cred ca e vreuna mai buna ca alta in mod absolut. Daca N doctori iti recomanda tot atatea tratamente pentru aceeasi afectiune, probabil ca deocamdata nu exista nici un leac.
Pana la urma orice religie e ca un vehicul care te duce undeva. Acolo. Dincolo. Destinatia e importanta, nu vehiculul.Ai grija totusi, fiindca am impresia ca, odata urcat, soferul nu va mai vrea sa te mai lase sa cobori.
Pana la un punct al vietii, nu foarte indepartat in timp, am fost indiferent fata de divinitate. In momentul in care am devenit ceva mai credincios, mi-am pus problema practicarii unei religii. Care sa fie? N-aveam nici un criteriu rational de departajare intre religii si nici o inclinatie speciala, asa ca, din comoditate si conformism cumva, am ales ortodoxia. M-am gandit ca o avea Dumnezeu vreun plan, ceva, cu mine, de moment ce a ingaduit sa fiu botezat. Zelul religios a durat prea putini ani. Mai intai, practica mi s-a parut inconvenabila: in fiecare duminica ma regaseam in dilema de a merge la slujba sau a petrece timpul cu familia. Asta a fost prima crapatura in zid. Au urmat si celelalte.
Am tinut postul clasic, conform calendarului, si am devenit anemic. Am zis ca asta e un semn de Dumnezeu s-o las mai moale si m-am conformat. Am primit dezlegare la carne din partea duhovnicului si am mers mai departe.
Nu dupa mult timp, am inceput sa ma clatin emotional. Incercarea mea de a practica virtutile crestine mai mult imi alimenta anxietatea nativa, decat s-o amelioreze. Cum ai putea sa ramai neperturbat intr-o societate de consum? Pe peretii careia troneaza reclame si nu icoane? Efortul mi s-a parut covarsitor. M-am simtit inadecvat vremurilor, traind dupa niste principii proiectate pentru epoca bronzului, nu cea a siliciului. Imi scanam in permanenta pacatele din gandire, abia mult mai tarziu realizand adevarul elementar ca nimeni nu are control asupra gandurilor si emotiilor sale. De atunci am capatat si aversiunea fata de gandirea pozitiva. Aceasta politica a strutului care-si baga capul in nisip ori de cate ori apare un disconfort mental, bazata pe ideea ca "daca nu-l vad, nu exista". Aceasta algebra bizara bazata pe negarea negativitatii, si in care ajungem ca plus cu plus sa dea intotdeauna un minus emotional.
Si apoi, bresa finala. Cea rationala. Daca Dumnezeu e atotputernic si atotbun, de ce ingaduie existenta unui diavol independent? De ce mor copiii de cancer? Raspunsul primit de Iov nu m-a satisfacut. Mi s-a parut ca Dumnezeu i-a cam pus pumnul in gura. O fi vreun plan divin, dar ce folos daca eu nu-l inteleg? Singurele variante logice ar fi ca Dumnezeu ori e incompetent, ori e sadic. Ori a incercat sa faca lumea cat a putut de bine, dand chix, ori se amuza pe seama suferintei umane. Ambele variante mi s-au parut nestimulative (n-am gasit alt epitet), asa ca am facut un pas inapoi fata de practicarea ortodoxiei, si a crestinismului in general. In plus, e destul de greu sa te bazezi pe invataturi asa contradictorii. Cu Biblia practic poti sustine orice atrocitate, de la incest la genocid. Ceea ce s-a si intamplat in istorie de prea multe ori.
Atunci, ce fel de credincios sunt? Unul... omnivor. Ma hranesc din diverse religii si filozofii, fara a ma lasa subjugat. Cum spuneam si mai sus, le consider niste vehicule, fara a ma lasa luat ostatic de catre sofer, fie el ateu sau religios. Sar oportunist dintr-un autobuz in altul, functie de interesele de moment. Sunt foarte credincios doar cand ma doare vreo masea:) Cand mi-e bine, devin mai critic. In mod teleologic – scopul scuza mijloacele – sacrific dogma neproductiva in favoarea unui bine mai mare. Fiind construit, se zice, dupa chipul si asemanarea Domnului, nici nu e de mirare ca si eu sunt, la randul meu... inconsecvent.