Treceți la conținutul principal

Salut, eu sunt Răzvan. Tu știi cine ești?

„Cine sunt eu?" Pare una din întrebările filozofice pe care merită să ți le pui doar în izolarea aseptică a turnului de fildeș, și al cărei răspuns se ofilește invariabil la contactul cu triviala realitate. Ei bine, nu e nici pe departe așa, fiindcă nu doar puținii cu înclinații filozofice își pun problema identității. Dimpotrivă, toți o facem, zi de zi, de fiecare dată când ne luptăm să demonstrăm celor din jur cât de bine ne îndeplinim rolul social. Că suntem un bun copil/ soț/ părinte, un bun elev/ profesionist/ afacerist, un adevărat credincios/ agnostic/ ateu, un adevărat cetățean/ patriot/ democrat/ progresist/ conservator sau mai știu eu ce mască ni se întâmplă să purtăm în contextul dat. Iar atunci când nu recurgem la etichete, ne raportăm la posesiuni, etalându-ne hainele, smartphone-ul, mașina sau apartamentul...

Vorbim aici de unul din mecanismele mentale ce permit individului să se integreze într-un grup, să își stabilească scopuri și, în general, să înainteze în via…

"La vita e bella". Cînd nu încerci s-o controlezi...


"La vita e bella". Cînd nu încerci s-o controlezi... nici pe a ta, nici pe a celorlalți. Și nu-i lași nici pe alții să o domine pe a ta. La urma urmei, cît control ai cu adevărat? Nu-ți alegi societatea și familia în care te naști. Nu-ți alegi bolile și nici nu poți să faci un contact cu moartea, nu? Aplici la un job, dar nu-ți alegi colegii și șeful. Nici în viața de zi cu zi nu ai prea mult control. Trupul are mecanismele lui autonome, de exemplu digestia, iar unghiile și părul îți cresc și după ce mori. Psihicul la fel: gîndurile și emoțiile se nasc și dispar autonom, fără să poți face altceva decît să iei cunoștință de ele. Altfel, ai alege să fi fericit non-stop, nu? De ce ai mai experimenta lehamitea sau angoasa? Sau le-ai curma imediat ce apar. Iar psihologii, psihiatrii și clericii ar dispărea subit din peisajul profesional.
Și atunci, care sînt lucrurile asupra cărora avem control cu adevărat? Se presupune că sîntem înzestrați cu liber-arbitru, cu capacitatea de a lua decizii independente, în propriul interes. Cel puțin, pe asta se bazează justiția. Dar exista oameni de știință care afirmă că nici măcar deciziile n-ar fi cu totul sub controlul conștientului, arătînd că există întîrzieri între jumătate de secundă și două secunde între momentul formării unei decizii și cel în care devii conștient de ea. Și atunci, ce sens mai are aplicarea legii? Răspunsul acelorași savanți este că infractorii ar trebui tratați cam ca niște roboți stricați – retrași temporar din societate pentru "reparații", sau chiar definitiv, dacă nu mai pot fi "recuperați". În sfîrșit, asta e problema celor din viitor, să nu ne mai batem capul cu ea.
Și totuși... trăim cu iluzia controlului, trăim ca și cum n-am fi conștienți de ceea ce ni se întîmplă zilnic. De ce nu ne debusolăm? Pentru că ne construim tot felul de repere din convingeri, speranțe, așteptări... Pînă aici, nicio problemă, atît timp cît sînt ale noastre, cît timp au fost trecute prin filtrul rațiunii și experienței noastre de viață. Altfel e dificil să atingi o stare de confort mental atunci cînd mintea ta e ca o casă pe care-ai moștenit-o plină de cuie ale lui Pepelea. Cuiele sînt ideile altora pe care tu le accepți pe post de dogme. Dacă le mai și împărtășești frecvent și cu alții, ai putea spune că faci parte chiar dintr-un fel de cult. Care e problema cu dogma? E nefirească. Spre deosebire de o stare de lucruri naturală, dogma trebuie asimilată și apoi repetată constant pentru a nu dispărea. Nu ai nevoie de nimeni să te învețe sau să-ți aducă aminte zilnic să iubești, pe cînd religia, sau orice alt tip de ideologie, nu poate supraviețui fără un ritual în orice formă, fie ea slujbă bisericească sau meeting corporatist.
Nimeni nu ajunge adult cu pereții goi: e imposibil să nu aibă în pereți măcar cuiele bătute în familie și școală. În plus, mulți din cei pe care-i lași azi să-ți treacă pragul caută din ochi un loc unde să-și bată propriul cui, indiferent că vorbim de cunoscuți precum prieteni, colegi sau șefi pînă la necunoscuții din business, politică sau, de ce nu, religie. Ei, și ce confort mai e ăla, cînd fiecare vine și își atîrnă propriul interes în casa ta cînd și cum i se năzare? La un moment dat, nici nu mai ai loc să te miști prin casă de atîtea dogme. Ca să te eliberezi, trebuie să-ți iei inima în dinți, să scoți fiecare cui în parte și să astupi gaura, apoi să fii atent să nu mai primești în casă pe d-alde Pepelea.
Hai să dau și un exemplu foarte răspîndit de astfel de idee: "tu poți orice". Cînd auzi sloganul ăsta, cască ochii: sub pretextul că te apreciază, cineva încearcă să te manipuleze. Dacă te lași flatat, ai pierdut! Acel "cineva" o să-ți ceară acel "orice" și, dacă nu-l va obține, te va acuza de rea-intenție – doar tu puteai orice, dar nu ai vrut de fapt să oferi. În timp ce,își va freca în ascuns mîinile, mulțumit că a obținut de la tine mai mult decît ai fi fost tu dispus să-i oferi în mod normal.
De ce se chinuie oamenii să-i găsească vieții un alt sens decît cel firesc? Acela de a o trăi? Bună întrebare. E adevărat că nu poți trăi chiar cum te taie capul, limitîndu-te doar la ce spune știința. Cel puțin, nu astăzi. Niciun grup de oameni nu poate funcționa coerent, nu poate tinde spre un scop comun fără un set de convingeri comune. Așa că, din cînd în cînd, mai trebuie să și renunți la bucăți din libertatea ta exterioară. Să faci compromisuri. Dar nu văd o problemă aici: ce faci sub constrîngere, nu te definește. Oportunismul e OK cît timp poți să dormi liniștit noaptea. Nu-mi propun să fac pe apărătorul moralei, ar fi și culmea, taman eu să încerc să te controlez aici...
OK, și ce e de făcut? Habar n-am, nu există un răspuns unic. Dacă te grăbești, poți să-ți cauți consolarea în oricare din cele N religii, fiindcă toate au soluții de-a gata. Nu știu cum o să alegi, deoarece fiecare se pretinde unica deținătoare a "adevărului absolut". Sau ai putea să înveți să trăiești cu, și chiar să apreciezi incertitudinea. Ce-ar fi dacă ai știi dinainte fiecare scenă dintr-un film sau o carte? Te-ar mai atrage? E, tocmai asta face viața interesantă, faptul că nu știi niciodată ce urmează. Povestioara asta ar putea să te inspire.
În India aflată sub dominația britanică, jucătorii de golf erau agasați de maimuțele care le furau mingea și o aruncau care-ncotro. Oamenii au împrejmuit terenul cu un gard, dar maimuțele îl săreau fără jenă. Apoi le-au oferit acestora coșuri cu banane – după ce se săturau, maimuțele se întorceau la furatul mingilor. Toate eforturile de a le descuraja pe animale erau sortite eșecului. Așa că, în disperare de cauză, jucătorii au mai adăugat o regulă: "Mingea se joacă de unde a aruncat-o maimuța."
Așa că ia viața așa cum e și bucură-te de ea. Iar dacă-ți ia bananele și-ți dă în locul lor lămîi, fă-ți o limonadă.