"La vita e bella".
Cînd nu încerci s-o controlezi... nici pe a ta, nici pe a
celorlalți. Și nu-i lași nici pe alții să o domine pe a ta. La
urma urmei, cît control ai cu adevărat? Nu-ți alegi societatea și
familia în care te naști. Nu-ți alegi bolile și nici nu poți să
faci un contact cu moartea, nu? Aplici la un job, dar nu-ți alegi
colegii și șeful. Nici în viața de zi cu zi nu ai prea mult
control. Trupul are mecanismele lui autonome, de exemplu digestia,
iar unghiile și părul îți cresc și după ce mori. Psihicul la
fel: gîndurile și emoțiile se nasc și dispar autonom, fără să
poți face altceva decît să iei cunoștință de ele. Altfel, ai
alege să fi fericit non-stop, nu? De ce ai mai experimenta lehamitea
sau angoasa? Sau le-ai curma imediat ce apar. Iar psihologii,
psihiatrii și clericii ar dispărea subit din peisajul profesional.
Și atunci, care sînt
lucrurile asupra cărora avem control cu adevărat? Se presupune că
sîntem înzestrați cu liber-arbitru, cu capacitatea de a lua
decizii independente, în propriul interes. Cel puțin, pe asta se
bazează justiția. Dar exista oameni de știință care afirmă că
nici măcar deciziile n-ar fi cu totul sub controlul conștientului,
arătînd că există întîrzieri între jumătate de secundă și
două secunde între momentul formării unei decizii și cel în care
devii conștient de ea. Și atunci, ce sens mai are aplicarea legii?
Răspunsul acelorași savanți este că infractorii ar trebui tratați
cam ca niște roboți stricați – retrași temporar din societate
pentru "reparații", sau chiar definitiv, dacă nu mai pot
fi "recuperați". În sfîrșit, asta e problema celor din
viitor, să nu ne mai batem capul cu ea.
Și totuși... trăim cu
iluzia controlului, trăim ca și cum n-am fi conștienți de ceea ce
ni se întîmplă zilnic. De ce nu ne debusolăm? Pentru că ne
construim tot felul de repere din convingeri, speranțe, așteptări...
Pînă aici, nicio problemă, atît timp cît sînt ale noastre, cît
timp au fost trecute prin filtrul rațiunii și experienței noastre
de viață. Altfel e dificil să atingi o stare de confort mental
atunci cînd mintea ta e ca o casă pe care-ai moștenit-o plină de
cuie ale lui Pepelea. Cuiele sînt ideile altora pe care tu le
accepți pe post de dogme. Dacă le mai și împărtășești
frecvent și cu alții, ai putea spune că faci parte chiar dintr-un
fel de cult. Care e problema cu dogma? E nefirească. Spre deosebire
de o stare de lucruri naturală, dogma trebuie asimilată și apoi
repetată constant pentru a nu dispărea. Nu ai nevoie de nimeni să
te învețe sau să-ți aducă aminte zilnic să iubești, pe cînd
religia, sau orice alt tip de ideologie, nu poate supraviețui fără
un ritual în orice formă, fie ea slujbă bisericească sau meeting
corporatist.
Nimeni nu ajunge adult cu
pereții goi: e imposibil să nu aibă în pereți măcar cuiele
bătute în familie și școală. În plus, mulți din cei pe care-i
lași azi să-ți treacă pragul caută din ochi un loc unde să-și
bată propriul cui, indiferent că vorbim de cunoscuți precum
prieteni, colegi sau șefi pînă la necunoscuții din business,
politică sau, de ce nu, religie. Ei, și ce confort mai e ăla, cînd
fiecare vine și își atîrnă propriul interes în casa ta cînd și
cum i se năzare? La un moment dat, nici nu mai ai loc să te miști
prin casă de atîtea dogme. Ca să te eliberezi, trebuie să-ți iei
inima în dinți, să scoți fiecare cui în parte și să astupi
gaura, apoi să fii atent să nu mai primești în casă pe d-alde
Pepelea.
Hai să dau și un exemplu
foarte răspîndit de astfel de idee: "tu poți orice".
Cînd auzi sloganul ăsta, cască ochii: sub pretextul că te
apreciază, cineva încearcă să te manipuleze. Dacă te lași
flatat, ai pierdut! Acel "cineva" o să-ți ceară acel
"orice" și, dacă nu-l va obține, te va acuza de
rea-intenție – doar tu puteai orice, dar nu ai vrut de fapt să
oferi. În timp ce,își va freca în ascuns mîinile, mulțumit că
a obținut de la tine mai mult decît ai fi fost tu dispus să-i
oferi în mod normal.
De ce se chinuie oamenii
să-i găsească vieții un alt sens decît cel firesc? Acela de a o
trăi? Bună întrebare. E adevărat că nu poți trăi chiar cum te
taie capul, limitîndu-te doar la ce spune știința. Cel puțin, nu
astăzi. Niciun grup de oameni nu poate funcționa coerent, nu poate
tinde spre un scop comun fără un set de convingeri comune. Așa că,
din cînd în cînd, mai trebuie să și renunți la bucăți din
libertatea ta exterioară. Să faci compromisuri. Dar nu văd o
problemă aici: ce faci sub constrîngere, nu te definește.
Oportunismul e OK cît timp poți să dormi liniștit noaptea. Nu-mi
propun să fac pe apărătorul moralei, ar fi și culmea, taman eu să
încerc să te controlez aici...
OK, și ce e de făcut?
Habar n-am, nu există un răspuns unic. Dacă te grăbești, poți
să-ți cauți consolarea în oricare din cele N religii, fiindcă
toate au soluții de-a gata. Nu știu cum o să alegi, deoarece
fiecare se pretinde unica deținătoare a "adevărului absolut".
Sau ai putea să înveți să trăiești cu, și chiar să apreciezi
incertitudinea. Ce-ar fi dacă ai știi dinainte fiecare scenă
dintr-un film sau o carte? Te-ar mai atrage? E, tocmai asta face
viața interesantă, faptul că nu știi niciodată ce urmează. Povestioara asta ar
putea să te inspire.
În India aflată sub dominația britanică,
jucătorii de golf erau agasați de maimuțele care le furau mingea
și o aruncau care-ncotro. Oamenii au împrejmuit terenul cu un gard,
dar maimuțele îl săreau fără jenă. Apoi le-au oferit acestora
coșuri cu banane – după ce se săturau, maimuțele se întorceau
la furatul mingilor. Toate eforturile de a le descuraja pe animale
erau sortite eșecului. Așa că, în disperare de cauză, jucătorii
au mai adăugat o regulă: "Mingea se joacă de unde a aruncat-o
maimuța."
Așa că ia viața așa cum e și bucură-te de
ea. Iar dacă-ți ia bananele și-ți dă în locul lor lămîi,
fă-ți o limonadă.