Treceți la conținutul principal

Când trăiești ca să muncești, s-ar putea să mori regretând



Treci seara pe lângă clădirile de birouri și vezi omuleții ăia "la muncă", în acvariile lor bine luminate. Primele cuvinte care-ți vin în minte sunt "sclavi", "negrișori", "plantație". Omuleții ăia nu sunt însă singuri: au și tovarăși care-și petrec timpul aidoma, în penumbra propriului apartament, muncind cu fețele luminate cadaveric de display-ul laptopului. Sunt și angajați și antreprenori printre ei. Am să discut doar despre primii, dar argumentația poate fi ușor adaptată și pentru ceilalți. Pe omuleții ăștia harnici îi recunoști ușor și de aproape: sunt cei ce-și poartă aerul de "om ocupat" ca pe un blazon și nu ca pe un semn al ineficienței de a-și organiza timpul. De ce? Ce-i face "să stea peste program" și la birou și acasă? "Biciul" patronilor? "Morcovul" unui câștig suplimentar? Conștiința profesională? Plăcerea de a munci? Sau dependența de muncă? Păi să le luăm pe rând.
Să fie "biciul"? Nu prea cred. Atunci când intri în birouri nu vezi bodyguarzi fioroși păzind ușile încuiate în spatele cărora vătafi înarmați cu bice patrulează printre angajații legați în lanțuri. Nu că patronii de azi ar fi mai filantropi decât stăpânii de sclavi. Ar relua fără nici o jenă metodele istorice dacă ar crede că asta le-ar aduce mai mult profit. Singurul motiv pentru care nu o fac și azi e acela că mintea nu merge "stimulată" cu gârbaciul. Și să nu-mi vorbiți de valori umaniste, responsabilitate socială, sau nu știu ce etică. E suficient să o facă unul dintre patroni iar apoi toți ceilalți îl vor urma, fie din lăcomia câștigului, fie din frica de a nu ieși din piață. Dar să fim cinstiți: obiectivul oricărei afaceri e profitul, nu "maltratarea" angajaților. Ce vedem e că, dimpotrivă, top managementul se preocupă în a crea un mediu de lucru mai puțin ostil, de la filtrul de cafea din firmele de apartament la diversele facilități de recreere din companiile mai cu dare de mână. Mai prietenos, da, dar nici prea confortabil, că nu e cârciumă, și mai ales fără cheltuieli însemnate. Un exemplu tipic e mediul "open-space". Managementul știe prea bine că oboseala scade dramatic productivitatea în birou, iar dacă la toate acestea mai adăugăm și legislația muncii și apoi tragem linia, vedem că patronii n-au nici un motiv să-și "hingherească" angajații.
Să fie "morcovul" atunci? Păi, nu prea "ține" nici asta, fiindcă orele suplimentare sunt de regulă prestate voluntar, nu impuse de conducere. Și, pe bună dreptate zic eu, nu sunt decât rareori recompensate cu prime și niciodată prin plata la "la zecimală" a fiecărui minut prestat suplimentar. De ce? Dacă n-ar fi așa, munca de birou nefiind normată, angajații s-ar înghesui să "frece menta" sub acoperirea că fac "ore suplimentare" doar ca să mai ciupească niște bănuți în plus. Singurul reproș – cam exagerat, recunosc, dar îl aduc de dragul discuției – la adresa top-managementului e că nu descurajează "statul peste program", ci profită de el.
Dar conștiința profesională? Prea puțin probabil. De unde să emane? E adevărat că a ajuns și la noi, odată cu multinaționalele, un cult al muncii occidental. Într-o lume în care profitul a rămas singurul zeu, era inevitabil ca muncii să i se dedice un cult, ce nu e altceva decât vechea "frică de Dumnezeu" trecută prin filieră protestantă și mai apoi secularizată. Hai să vedem în ce constă acest cult. Modelată inițial conform așteptărilor feudale, morala a pus trufia în fruntea listei "păcatelor", deoarece amenința statutul "unșilor lui Dumnezeu". Apoi au apărut capitaliștii, care își doreau angajați mai degrabă productivi decât obedienți. Morala s-a mulat din nou pe așteptările noii puteri, proclamând de data asta lenevia drept "mama păcatelor". Pe măsură ce știința l-a împins pe Dumnezeu în fundalul mentalului colectiv, morala s-a adaptat funcție de context, devenind fie "etica muncii" socialistă, fie actuala "gândire pozitivă" capitalistă. O etică ce pune în locul lui Dumnezeu pe mamona. Adică profitul. Dar e suficientă o astfel de etică să genereze, altfel decât declarativ sau ipocrit, conștiință profesională în România? Mă îndoiesc. Într-o societate de consum cu prețuri vestice și salarii estice, cu o fiscalitate a cărei excesivitate e o "invitație" implicită la evaziune, vedem cum corupția e inevitabil omniprezentă și capabilă să imunizeze individul față de orice etică a muncii.
Plăcerea de a munci, oare? Hai că p-asta o expediez rapid: dacă ar fi vreo plăcere reală, ai fi nevoit să plătești tu ca să te bucuri de muncă, nu ai fi plătit ca să o prestezi. Munca nu e altceva decât o corvoadă, indiferent ce satisfacții ți-ar aduce.
Iată că prin eliminare am rămas cu ultima ipoteză: dependența de muncă sau "workaholism"-ul. Despre ce e vorba? În lumea medicală nu există încă o definiție unanim acceptată. "Addictive Organization" definește un astfel de dependent ca fiind "o persoană ce simte nevoia compulsivă de a munci deoarece este singura cale prin care își poate păstra stima de sine". Printre cauzele probabile se numără anxietatea, stima de sine scăzută și incapacitatea de a relaționa cu apropiații în intimitate. Iar printre efecte, depresia.
Nici nu e de mirare că "workaholism"-ul se manifestă cu predilecție în rândul "gulerelor albe": când muncești cu capul, e firesc ca uzura să se manifeste mai pregnant tot acolo. Cine se simte ori cu musca pe căciulă, ori neagă cu prea multă vehemență existența acesteia, are acum suficiente motive să se gândească la o vizită la psiholog sau psihiatru. Dacă nu pentru binele său, măcar pentru al celor apropiați. De ce? Ca orice altă dependență, de droguri, jocuri de noroc sau alcool, dependența de muncă afectează nu doar pe cel în cauză ci, în mare măsură și familia, prietenii sau colegii de muncă. Cel mai rău e când în se adună la un loc, pe bază de afinitate profesională, mai mulți workaholici. Circulă destule istorioare amuzante cu corporatiști – amuzante pentru cine le ascultă, nu pentru cine le trăiește. Cine nu e convins, își poate ruga un prieten care lucrează în IT să-i facă cunoștință cu colegii.
Dacă te suspectezi de "workaholism", dar ești tentat să intri într-o fază de negare a acestuia, îți mai dau un ultim argument ca să apelezi la ajutorul unui specialist. Cred că e cel mai puternic argument dintre toate, deoarece vine din partea acelora ce sunt cei mai în măsură să aprecieze viața cu tot ce e în ea. Adică cei aflați pe patul de moarte. Între primele cinci regrete ale muribunzilor se numără și regretul de a nu fi petrecut suficient timp cu familia și prietenii... Tu mai ai încă timp să recuperezi.

Articol apărut în Republica