Privită din exterior, mindfulness
pare că emană ceva din aura de spiritualitate, de mister oriental,
asociată îndeobște budismului. Pe parcursul inițierii afli că
este de fapt o practică Zen secularizată, care a păstrat
tehnicile, dar a renunțat la valorile morale asociate tradiției din
care provine. Cu alte cuvinte, este un simplu instrument, cu
întrebuințările și limitările sale. E asemeni unui ciocan: poți
să spargi capete sau nuci cu el, nu există nimic care să te
împiedice să faci rău sau bine. Amoralitatea i-a priit de minune,
atrăgând practicanți deopotrivă din rândul ateilor, agnosticilor
și credincioșilor indiferent de religia lor. Spre exemplu, în
Statele Unite a penetrat atât în armată și corporații, cât și
în instituții și școli publice. Altfel spus, practica e la fel de
potrivită pentru cineva care ucide cât și pentru cineva care
educă. La prima vedere nu e nimic rău în asta; în fond nici o
terapie nu se bazează pe precepte morale, medicul tratează
deopotrivă și violatorul, și victima sa. Și totuși... eu unul nu
mă simt foarte confortabil cu genul acesta de neutralitate morală,
fiindcă pentru mine seninătatea
obținută prin meditație, dar lipsită de compasiune, nu e altceva
decât o altă definiție a indiferenței.
Se spune că, dacă tot ceea ce ai la dispoziție
este un ciocan, orice lucru începe să ți se pară un cui.
Continuând analogia de mai sus, am observat că într-adevăr,
oamenii tind să folosească mindfulness
fără discernământ, oriunde, oricum, oricât. Nu e deloc așa.
Mindfulness
poate fi un complement, dar nu un înlocuitor al terapiei sau
medicației.
Cât de eficient e mindfulness? Părerile
sunt împărțite. Oamenii de știință sunt indeciși, fiindcă
sunt nemulțumiți de faptul că mindfulness
nu are o definiție precisă, iar rezultatele studiilor țin de
percepția subiecților și nu de măsurători obiective. În schimb
practicanții par entuziasmați. CEO, vedete, oameni simpli, nu mai
contenesc cu mărturiile de succes. Și totuși eu rămân sceptic
față de entuziasmul lor, fiindcă cel mai probabil ține de orgoliu
și autoiluzionare. Când tu, sau compania în care lucrezi,
investiți o grămadă de bani și timp ca să fii instruit în orice
domeniu, nu neapărat mindfulness,
care din următoarele două situații e cea mai probabilă la finalul
instruirii? Ca tu să te declari extaziat de instruire, declarând că
a făcut minuni pentru tine și, implicit, că de azi ești o
versiune mai bună a ta? Sau să fii ponderat și să accepți că
s-au irosit bani și resurse cu tine doar pentru ca azi să fii
același de dinainte de instruire?
Dat fiind scepticismul pe linie, cel mai bine e să
vă formați empiric propria părere despre mindfulness.
Spre exemplu, mie îmi e de folos în stările de anxietate scăzută,
dar inutil în cele depresive, oricât ar fi de ușoare.
Între alte opinii generale, m-am tot lovit, atât
în articole cât și în grupurile de suport din care fac parte, de
convingerea că e bine să fii cât mai
mult timp mindful, indiferent de situație.
Așa să fie oare? E ca și cum ai spune că, ai,
n-ai treabă, e bine să dai cu ciocanul,
eventual ca să te ții în formă.
Să analizăm partea cu „cât mai mult”.
Starea de mindfulness
presupune un efort, la fel ca orice stare de concentrare mentală.
Iar un efort prelungit duce la epuizare; nu e nevoie să fim mari
specialiști ca să știm asta. Așadar, cine încearcă toată
ziulica să fie mindful
va sfârși ziua epuizat și irascibil. Adică va obține exact
efectul contrar celui propus, respectiv seninătatea.
În ce privește „indiferent de situație”,
orice tehnică de meditație mindfulness
face uz de ceea ce psihologii numesc iluzia
focusării; atunci când ne concentrăm
asupra unui lucru, acesta capătă o importanță mult mai mare decât
o are în realitate. Atenția e asemenea unei lanterne într-o cameră
întunecată. Oriunde îndreptăm lanterna, se face lumină, ceea ce
ne creează senzația că toată camera e luminată și că știm tot
ce se întâmplă. În realitate, fasciculul luminos baleiază doar
suprafața, subconștientul rămânându-ne ascuns.
Atunci când experimentăm o stare negativă
precum anxietatea, prin tehnica mindfulness
ne comutăm intenționat atenția asupra respirației, care, prin
efectul iluziei focusării, începe automat să capete o importanță
mai mare decât senzațiile create de anxietate. Până aici, totul
bine asta ne și dorim: să trecem din starea negativă în cea
neutră. Dar ce se întâmplă dacă devenim mindful
atunci când suntem relativ OK? Păi, o să trecem de la neutru la
neutru, adică o să comutăm degeaba. Dar dacă facem același lucru
când ne simțim bine? Când glumim, de exemplu? O să trecem de la
bine la neutru. Adică o să ne stricăm toată distracția.
Prin urmare, eu cred că e
bine să fim mindful
doar când experimentăm stări negative,
nicidecum „cât mai mult și indiferent de situație”.
Cineva poate obiecta că nimeni nu se naște învățat, deci e
nevoie de un antrenament prealabil prin care să deprinzi tehnicile.
Adevărat, dar de obicei nu depășește 8 săptămâni. După
această perioadă, nu mai ai nici o scuză ca să dai cu ciocanul
degeaba prin casă...
Altcineva poate spune că practică „pe uscat”
din dorința de a deveni un cât mai bun meditator. Atenție, îi
răspund, că scopul tău orgolios este contrar tuturor principiilor
mindfulness
și, ca atare, îți anulează tot efortul. Prin definiție,
meditația este lipsită de scop, descurajând orice gen de judecată
de valoare, inclusiv cele de genul „cât mai...” Pot să fiu de
acord că, pentru cineva care nu simte nevoia să aplice tehnicile
mindfulness
în viața de zi cu zi, ceva antrenament ar fi necesar. Dar nu în
cazul meu, deoarece eu îmi creez singur oportunitățile de a le
aplica, citind ficțiune și scriind articole pe mobil ori de câte
ori pot, deci solicitându-mi atenția în afara zonei mele de
confort.
Ar mai fi ceva de spus și despre experiențele de
natură religioasă din timpul meditației: să nu le căutăm cu...
lumânarea. În primul rând, mindfulness
este o practică seculară. Apoi, eu unul sunt cam sceptic că poți
avea revelații în buricul târgului, când trăiești înconjurat
nu de chipurile sfinților, ci de cele ale fotomodelelor din reclame.
Toate iluziile de care vorbeam mai sus ni le facem
singuri, din orgoliu și lipsă de spirit critic. Și eu mi le-am
făcut, la fel ca mulți alții, fără să mă manipuleze nimeni.
Deci să nu rămâneți cumva cu impresia că acuz autorii sau
instructorii de mindfulness
de lipsă de onestitate. După părerea mea, îi putem considera la
fel de cinstiți ca pe orice alt comerciant. Adică până la proba
contrarie. Cum se spune în popor, hoțul neprins e negustor cinstit.
Altfel, ce să le reproșăm? Că nu ne atrag atenția? Cred că
le-am cere prea mult: de exemplu, aș mai fi scris eu articolul de
față dacă trăiam din mindfulness?
Articol apărut in Motivonti
Articol apărut in Motivonti