A fi mindful sau practica mindfulness presupune o atitudine necritică, de acceptare a vieții. Un aspect care creează uneori confuzii, deoarece am întâlnit destul de des situații în care practicarea spiritului critic e văzută ca o abdicare de la principiile mindfulness. Ba chiar am și fost mustrat recent de unii din cititorii mei, care erau de părere că încalc „etica” mindfulness atunci când aduc critici, oricât de întemeiate, manifestărilor de homofobie, misoginism și ageism. Așa că m-am gândit că ar fi momentul să pun pe hârtie cum văd relația dintre spiritul critic și mindfulness.
Problema m-a preocupat cu ceva timp în urmă, drept care am început prin a citi ce spun alții. Nimeni nu a îndrăznit să susțină explicit aberația conform căreia practicantul de mindfulness ar trebui să renunțe complet la judecată și să se comporte ca și cum ar fi spălat pe creier. Dar nici nu am găsit pe cineva care să afirme că mindfulness și spiritul critic sunt două lucruri diferite, egal necesare. Mi s-a părut că autorii încercau în moduri care mai de care mai elaborate să arate că mindfulness e, de fapt, și necritic și critic în același timp, ceva gen e albul alb, dar mai e și negru. Lucru explicabil prin faptul că autorii se ocupau de mindfulness, deci aveau un interes să-i mascheze limitările.
Din păcate, nici nu am găsit în timp util un filozof interesat de problemă.
Dar nu ambiguitatea explicațiilor m-a pus pe fugă, ci sofisticăria lor. Eu subscriu la ideea lui Einstein care spunea că, dacă nu poți explica un lucru unui copil de șase ani, înseamnă că nu l-ai înțeles nici tu. Ok, nu mă aștept că cineva să își adapteze discursul la nivelul unui preșcolar, dar pe de altă parte nici eu nu sunt dispus să-mi dau vreun doctorat doar ca să îi înțeleg discursul. De ce? Am întâlnit în online profesori capabili să abordeze teme foarte complexe într-un stil limpede și la un nivel ce nu presupunea mai mult decât cultura generală. Situație care este regula, nu excepția. Ca atare, jargonul nu mă intimidează, ci mă face să evit materialul cu pricina. Probabil că ratez unele lucruri interesante, dar per ansamblu e o euristică foarte utilă în noianul ăsta de informație.
Neavând norocul să dau peste o astfel de abordare convingătoare a relației dintre mindfulness și spiritul critic, mi-am construit propria viziune.
Să începem prin a observa că nu există definiții cuprinzătoare ale unor acestor fenomene psihice atât de complexe. Și chiar dacă ar exista, ar fi inutile. Ambele sunt ca mersul pe bicicletă. Afli ce sunt doar practicându-le, nu studiind definițiile lor. Prin urmare, este foarte probabil ca fiecare să aibă propria interpretare, sursa multor confuzii.
Dar, cu toate că nu au definiție, ambele practici sunt limitate. La fel ca orice alt lucru cunoscut nouă, au niște limite date de natura lor. Doar neantul e inform și nelimitat. Așa cum orice eveniment are limite în timp, și orice corp are limite în spațiu, tot așa și orice practică are limitele sale de utilizare.
O afirmație care poate ar mulțumi un filozof. În schimb, am întâlnit destui „guru”, unii interesați financiar, alții doar îmbătați de propria ignoranță, „guru” ce susțin că mindfulness e mult mai mult decât o simplă practică, e chiar un mod de viață care ar trebui să acopere orice aspect al existenței. Ei ar putea obiecta că există practicanți, mai avansați ca mine, pentru care limitele nu există, eu nefiind capabil de aceleași performanțe deoarece nu am acele aptitudini, sau o practică suficient de îndelungată, sau de consistentă. Cu alte cuvinte, sunt pus în situația frecvent întâlnită în care eu, criticul, aș fi de vină pentru situația criticată.
Resping obiecția din 3 motive: 1) e prea convenabilă – astfel „guru” poate justifica orice; 2) „guru” urmărește de fapt să-mi închidă gura, nicidecum să mă ajute să progresez; 3) se bazează pe o premiză neverificabilă - cum poți măsura mindfulness?
Așa că aplic briciul lui Hitchens: orice afirmație fără dovezi poate fi respinsă fără dovezi; prezentarea dovezilor fiind sarcina celui care le invocă drept justificare.
Și acum, ajungem la viziunea mea: mindfulness și spiritul critic sunt două practici diferite, cu întrebuințări diferite, și care nu se suprapun. Astfel, nu încerc să fiu mindful și critic în același timp, ci folosesc mindfulness pentru a crea astfel spațiul mental necesar manifestării spiritului critic.
Știu, din fraza de mai sus se poate înțelege cam orice. Ca să nu-l dezamăgesc pe Einstein cu sofisticăreala mea, am să recurg la o analogie, nu pentru preșcolari, dar care sper să fie familiară.
Am în cămara o ladă cu tot felul de scule, cu care mai repar una-alta prin casă. Intervenții minore; nefiind chiar un pasionat de bricolaj, ori de câte ori situația mă depășește, apelez la un meșter. Un meșter care vine, bineînțeles, cu sculele lui. Dar chiar și atunci lada mea se dovedește utilă, fiindcă se cam întâmplă ca meșterului să îi lipsească fix unealta de care avea nevoie.
Am pornit cu lada de la zero, cu ani în urmă. Pe măsură ce apărea nevoia, depuneam minimul efort de a-mi cumpăra scula lipsă. Nu mai încercam să improvizez cu ce aveam, ca în începuturile mele gospodărești. În timp am ajuns și eu la înțelepciunea populară, care spune că atunci când tot ce ai la îndemână e un ciocan, tratezi orice ca pe un cui. Acum pot spune că am de toate. Lada s-a umplut cu scule pe măsura nivelului meu de competență gospodărească, dovadă fiind faptul că de ceva timp n-am mai cumpărat nimic. E burdușită; nu vă fac inventarul, e suficient să știți că atârnă circa 12 kilograme.
Deși e contra-intuitiv, eu car ditamai povara după mine la orice reparație. Chiar dacă tot ce trebuie să fac e să strâng un șurub la ochelari. De ce tot efortul? Fiindcă, aproape de fiecare dată, socoteala din târg nu mi se potrivea cu cea de acasă. Oricât de bine diagnosticam eu problema, reparația presupunea și alte scule decât cele la care mă gândisem inițial. Și asta se întâmpla nu din cauză că aș fi eu vreun anti-talent la reparații, fiindcă abia v-am arătat mai sus cum necazul li se întâmplă și altora mai competenți ca mine. Nu. Ci din cauză că vieții puțin îi pasă de socotelile noastre. Cum spunea cineva, orice plan de luptă e valabil până la primul foc de armă.
Așa că, decât să mă tot deplasez, pentru fiecare sculă lipsă, de la locul reparației până la cămara unde țin lada și apoi înapoi, mai bine iau lada cu mine.
Ei bine, așa cum am lada asta de scule pentru probleme gospodărești, tot așa am o trusă, mentală de data asta, de unelte pentru psihic. Pe lângă mindfulness și spiritul critic, mai am în ea și alte unelte: medicația, scrisul, fitness-ul, jocurile video, filmele, cărțile, muzica. Iar când am nevoie, merg cu toate uneltele la mine, nu încerc să cârpesc orice prin mindfulness.
Mindfulness nu exclude spiritul critic, așa cum sugerează unii, dar nici nu îl include, așa cum văd alții. Sunt două practici separate, fiecare cu rostul ei, precum șurubelnița și cleștele. Și, tot asemenea celor două scule, de multe ori ai nevoie de ambele practici pentru a trata problema.
Ajuns la final, mă întreb cum ar fi arătat articolul dacă abordam tema nu în spirit critic, ci mindfulness. Am senzația că oricine ar fi înțeles altceva, iar eu n-aș fi putut trage nici o concluzie...
Articol apărut în Empower
Articol apărut în Empower