Absența de moment a durerii din viața mea îmi îngăduie acum să reflectez la una din întrebările-cheie ale oricărui demers cât de cât rațional pe tema suferinței: ce este durerea? Ai zice că nici nu mai e nevoie de vreo definiție. Durerea e primul lucru care îl învățăm când venim pe lume și ultimul pe care îl simțim înainte de a o părăsi. Unii, mai visători din fire, chiar cred că tot ce e viu suferă: „ce simte firul ierbii, când coasa e vecină?" se întreba poetul. La asta răspunsul științei e scurt, prozaic și dezamăgitor: nimic. Deoarece plantele nu au sistem nervos. Nu au, fiindcă nu au nevoie de el. De ce? Fiindcă nu se pot mișca. Și atunci, la ce le-ar folosi durerea? Ar fi o tortură cruntă, la care plantele ar fi supuse inutil în nemișcarea lor. Iar evoluția urăște inutilul și îl elimină.
Când vine vorba de știință, lucrurile devin din ce în ce mai complicate. Unii medici consideră o victorie faptul că la un mare congres pe teme medicale s-a atins, în sfârșit, un consens asupra definiției durerii: „o experiență senzorială și emoțională neplăcută”. La prima vedere pare ridicol de simplu, nu? S-a scremut ditai muntele științei secolului XXI și a ieșit un „șoricel”.
Ei bine, nu e deloc așa. Mie mi se pare extraordinar faptul că acum niște medici recunosc, în sfârșit, importanța aspectului emoțional al durerii. Ca om la 40+ ani, am și eu istoricul meu medical compus din episoade absolut banale, dar nu mai puțin dureroase: de la carii și pietre la rinichi, la nelipsitele dureri de spate. Știu, știu că sunt un norocos: până acum, nu am avut parte de situații dificile și nici nu prea am ce le reproșa profesional medicilor care m-au tratat. Dar cu tot norocul meu, tot am rămas cu impresia că medicului i-ar mai trebui ceva ca să își facă treaba până la capăt: empatia. Percepția mea de pacient? Pentru medic, eu sunt un caz, iar durerea mea, un aspect secundar. Medicului nu prea îi pasă, fiindcă durerea mea nu-l doare și pe el.
Pe fondul nemulțumirii ăsteia am ajuns să rumeg la cunoscuta analogie distopică între medici și piloții de avion. Se spune că zborul e cea mai sigură formă de transport. Una din posibilele explicații ar fi că piloții știu din capul locului că împărtășesc aceeași soartă cu pasagerii lor. Nu prea există supraviețuitori în cazul unei catastrofe aviatice: pică avionul, mor cu toții. Așa că se naște de la sine întrebarea: ce ar fi dacă și medicii ar avea aceeași soartă ca și pacienții lor? Sau, hai, să nu moară medicul odată cu pacientul, dar măcar să împartă durerea cu el. Nu cumva ar crește calitatea actului medical la un nivel comparabil cu siguranța transportului aerian?
Răspunsul este, evident, negativ. Efectul nu ar fi de îmbunătățire, ci de dispariție a medicinei. Dacă, prin absurd, mâine am lega așa pacientul de specialistul care îl tratează, o mare parte din medici și-ar abandona profesia. Iar cei care nu ar face-o, ar trebui internați în scurt timp la un spital de boli nervoase. Bașca, nimeni nu s-ar mai apuca să studieze medicina. Rezultat? Zero medici.
Partea bună e că nu doar noi, pacienții, ne-am pus problema asta, ci și medicii. Nu numai că au recunoscut importanța aspectului emoțional al durerii, ci au și început să pună la punct o serie de tratamente unde în centrul atenției medicului nu se mai află boala, ci durerea, indiferent de cauzele ei. Așa a apărut în Statele Unite, în urmă nu cu mulți ani, o întreagă ramură a medicinei numită „Pain Management” – Terapia durerii.
Noua viziune a fost adusă în România în 2011 de către dr. Ovidiu Palea, un medic care, între afaceri și pacienți, mai găsește timpul să facă educație medicală răspunzând online cititorilor. Deși nu e nici pe departe singurul care face asta, nu știu câți o fac însă la același nivel cantitativ și calitativ. În 3-4 ani a interacționat online cu circa 4000 de cititori, oferind răspunsuri consistente, nu doar genul „a, da, probabil că suferiți de aia, haideți la mine la cabinet”.
Am menționat pagina doctorului Palea fiindcă eu cred că pâna și simpla lectură a răspunsurilor acordate altor pacienți vă poate fi utilă. Apoi, pentru că nutresc un oarecare sentiment de vinovăție față de cititori. Scriind ditai articolul, mi-aș fi dorit să găsesc măcar 5 aspecte concrete despre durere pe care oricine ar trebui să le cunoască, aspecte pe care să le discut cu dr. Palea și apoi să le includ în articol. Nu am reușit să le identific. M-a descurajat și faptul că problematica durerii este extrem de complexă, cu ramificații practic în toată medicina. Fiindcă durerea nu vizează o zonă anume a corpului, ci întreaga anatomie.
Așa că mi-a fost practic imposibil să găsesc niște aspecte suficient de largi astfel încât să se adreseze oricui are de a face cu durerea, și în același timp suficient de concrete pentru a prezenta un interes real. Când găseam ceva mai general, era prea vag. Ce era cât de cât concret, interesa doar un anume segment de pacienți. Așa că am să continui cu întrebarea: de ce e bine să știi despre Terapia durerii?
Ca orice progres în cunoaștere, Terapia durerii
are de înfruntat inamicii dintotdeauna ai rațiunii: neștiința
și neîncrederea. Două metehne care mereu au dat naștere la multă
și inutilă suferință.
În sine, faptul că tu nu ai aflat de terapia durerii, nu mi se pare ceva ieșit din comun. Pe lângă că este o specialitate medicală relativ nouă la noi, trăim în epoca fericită în care medicina avansează aproape zilnic. Așa că tu nu ai de ce să-ți reproșezi faptul că nu ești la curent cu orice noutate. În schimb, poți să ai o problemă atunci când nici medicul tău nu prea știe de Terapia durerii, sau, dacă știe, o privește cu neîncredere.
De unde se naște neîncrederea? Din faptul că o astfel de abordare medicală pare să sfideze logica noastră cea de toate zilele, bazată pe relația de nestrămutat între cauză și efectul ei. Cum adică „terapia durerii”? Care durere: de cap, de spate, de picior, de cancer? Cum adică să mi se trateze durerea, indiferent de cauza ei? În experiența medicală comună, atunci când mă doare o măsea, mă înființez cu ea la dentist. Acolo e sfredelită, smulsă, plombată și nu vă mai zic ce, că se poate și mai rău, și, în final, durerea dispare. Dentistul elimină cauza, automat dispare și efectul. Dar dacă dentistul mi-ar spune că el se ocupă doar de durere și deloc de măsea, aș ieși imediat din cabinet fără să mă mai uit înapoi.
Și totuși, o astfel de viziune e greșită. De ce? Da, uneori durerea este doar un eveniment acut care indică o problemă pe care trebuie să o rezolvi. De exemplu, măseaua stricată de mai sus. Rezolvi problema, dispare durerea.
Alteori, din păcate, durerea se cronicizează, adică rămâne prezentă la mult timp după ce țesutul s-a vindecat. Cu alte cuvinte, ne doare chiar în absența leziunii organice. Într-o astfel de situație, durerea practic a cauzat o modificare a sistemului nostru nervos. Din acest motiv, durerea nu mai este doar un simptom al unei boli, ci trebuie privită ca o boală în sine, așa cum este diabetul sau hipertensiunea. Care, ca orice boală, are nevoie de un tratament specializat.
Cred că v-ați convins deja că Terapia durerii este medicină-medicină, făcută de medici-medici, în sala de operație și nu aiurea. Că nu are nimic în comun cu nonsensul numit „medicină alternativă”. Există fizică, chimie sau biologie alternativă? Nu. Atunci cum poate exista o alternativă la medicină? Medicina ori este medicină, ori nu este deloc. Se spune că prostia nu doare. E adevărat, cel puțin din punct de vedere științific, fiindcă nu are cum. În schimb, prostia îți poate amplifica și lungi inutil durerea atunci când, în loc să apelezi la un medic, alegi superstiția sau pseudoștiința. Chiar și atunci când medicul tău nu te convinge, poți să ceri oricând o a doua opinie medicală.
În orice caz, atunci când e vorba de sănătate, medicina e cea mai bună șansă pe care o ai. Nu de alta, dar e singura.
Articol apărut în Republica