Răzvan PINTEA

La întrebarea Crezi că ești un părinte bun? sunt convins că marea majoritate ar răspunde afirmativ, până și părinții care își abuzează copiii. Certurile și bătăile sunt spre binele copiilor, nu? „ Să iasă oameni din ei ”. Îmi bazez convingerea chiar pe natura umană. Întâlnim mereu oameni care afirmă fără complexe că nu au talent la desen, sau că nu au voce sau ureche muzicală. Sau că „nu le au” cu matematica, cu literatura sau cu limbile străine. Dar n-am văzut încă pe nimeni care să accepte că e un pic mai... imoral. Că nu e un părinte, sau soț, sau coleg bun. Dimpotrivă, toți ne credem buni. Singurul reproș care-l acceptăm, cu prefăcut regret, e că suntem „ proști de buni ”. Până la un punct, e chiar adevărat. În ceea ce privește intențiile, toți suntem buni . Infractorul dă spargerea în propriul interes, nu ca să producă o pagubă proprietarului. Chiar și sadicul, violatorul sau pedofilul urmăresc în primul rând propria plăcere, nu suferința victimei. Peste tot numai intenț

Omul a avut întotdeauna o puternică dorință irațională și ireprimabilă de a cunoaște măcar, dacă nu a și controla, viitorul. Spun "irațională", pentru că nu are nici un temei logic: însăși actul anticipării e de natură să modifice cursul evenimentelor. Dacă, prin absurd, eu aș ști că mâine voi fi călcat de o mașină, nu voi mai ieși din casă, și prin urmare tragedia nu va mai avea loc. Când spun "ireprimabilă", mă gândesc câte minute prețioase de emisie consumă televiziunile cu horoscopul zilei, nu din cauză că acționarii ar fi niște ocultiști care ne vor binele cu tot dinadinsul, ci din motivul mult mai prozaic că oferta urmează cererii. Divinația e veche de când lumea. Prezicerile au fost folosite atât în traiul de zi cu zi cât și în conducerea unor imperii. În dorința de a se legitima, prezicătorii au încercat mereu să se deghizeze în haina onorabilă a religiei sau a științei. Așa că au "citit" viitorul și în Biblie și în stele. Sau, mai nou, în pla

Privind prin gaura unui zid, un om văzu trecând un cal. Mai întâi îi observă botul, apoi capul, apoi picioarele din față, corpul, picioarele din spate și în sfârșit, coada. Fără să stea prea mult pe gânduri, omul exclamă triumfător: „ Asta-i! Botul cauzează deci coada! ”  Psihologii ne arată că, așa cum în natură lumina o ia pe drumul cel mai scurt, și acțiunile oamenilor converg spre comportamentul de minim efort. De ce? Deoarece lumea e un loc tare confuz și complicat, în care mintea caută fără încetare modele și cauze pe care, din motive de supraviețuire, trebuie să le găsească, bune sau proaste, în timp util. Iar logica e lentă, energofagă. Și fricoasă, mai ales: în fața unei amenințări, dă bir cu fugiții lăsându-ne pradă emoției. În particular, alegem să credem mai degrabă într-o minciună simplă și coerentă decât într-un adevăr sofisticat. Preferăm viteza în defavoarea preciziei.  Nici nu e de mirare: ne tragem din niște ființe lipsite de coarne, gheare sau colți, a căror s

„A fost odată ca niciodată Făt-Frumos și Ileana Cosânzeana. S-au căsătorit de tineri, au avut mulți copii, și și-au condus împărăția în armonie până la adânci bătrâneți, bucurându-se de dragostea supușilor și respectul zmeilor și vrăjitoarelor. Ș-am încălecat pe-o șa etc.”. Privită „la rece”, povestea pare mai neverosimilă decât orice basm; n-ar putea convinge nici măcar un copilaș. Și cu toate acestea, „la cald”, de multe ori avem tendința să reacționăm ca și cum am crede în astfel de utopii. Iar când vine vorba de ceea ce vrem, adoptăm uneori o manieră ușor solipsist-infantilă, ca și cum lumea ar fi fost creată ca să ne facă nouă pe plac, inclusiv să se supună obiectivelor noastre. Fără îndoială, obiectivele au rostul lor – dacă scopul dă intenției noastre o formă, obiectivul e acela care, atunci când e bine definit, îi dă un conținut. Dar cu ce se deosebește obiectivul față de ambiguitatea unei simple dorințe sau, de ce nu, a unui mare ideal? Prin concretețe. Obiectivul este,

Se spune că un discipol Zen care a atins starea de iluminare ar fi fost întrebat de ceilalți „Cum e? Cum te simți acum?” „La fel de mizerabil”, ar fi răspuns acesta. Răspuns care mi se pare nu o dată, ci de două ori corect. Prima dată, fiindcă e validat de milenii, de tradiția religioasă. Religia, indiferent că vorbim de buddhism sau de creștinism, ne învață că fericirea, așa cum o căutăm noi azi în varianta ei pământească, nu are mai nimic de-a face cu desăvârșirea spirituală. Ne naștem și pierim în durere, iar suferința ne însoțește în toată scurta noastră existență. Asta e natura vieții, ca suferința să fie o constantă iar fericirea mai degrabă un accident. Răspunsul discipolului mi s-a părut și a doua oară corect, fiindcă am avut nenorocul să-l validez prin propria experiență. Nu demult m-am pricopsit cu o criză de sciatică. Pentru cei care nu știu despre ce e vorba – și le doresc din toată inima să nu afle vreodată pe propria piele – s-a manifestat în cazul meu ca o durere,