Treceți la conținutul principal

Postări

Se afișează postări din august, 2018

Salut, eu sunt Răzvan. Tu știi cine ești?

„Cine sunt eu?" Pare una din întrebările filozofice pe care merită să ți le pui doar în izolarea aseptică a turnului de fildeș, și al cărei răspuns se ofilește invariabil la contactul cu triviala realitate. Ei bine, nu e nici pe departe așa, fiindcă nu doar puținii cu înclinații filozofice își pun problema identității. Dimpotrivă, toți o facem, zi de zi, de fiecare dată când ne luptăm să demonstrăm celor din jur cât de bine ne îndeplinim rolul social. Că suntem un bun copil/ soț/ părinte, un bun elev/ profesionist/ afacerist, un adevărat credincios/ agnostic/ ateu, un adevărat cetățean/ patriot/ democrat/ progresist/ conservator sau mai știu eu ce mască ni se întâmplă să purtăm în contextul dat. Iar atunci când nu recurgem la etichete, ne raportăm la posesiuni, etalându-ne hainele, smartphone-ul, mașina sau apartamentul...

Vorbim aici de unul din mecanismele mentale ce permit individului să se integreze într-un grup, să își stabilească scopuri și, în general, să înainteze în via…

Ageism-ul e mai mult decât o formă de discriminare. E chiar o formă de prostie.

Se spune că bătrânețea e o stare de spirit. Care, ca orice astfel de stare, poate fi pozitivă sau negativă. Înclin să cred că e pozitivă mai mult în teorie, fiindcă practic suntem intoxicați de ageism. Adică de acel set de prejudecăți care ne face să avem o atitudine negativă în funcție de vârstă. Ageism-ul e atât de prezent, încât nici nu-l mai sesizăm. Ne e la fel de „normal” pe cât îi e peștelui apa. Și totuși, câte dintre reclamele pe care le vedeți includ persoane peste 50 de ani? Intoxicarea e atât de profundă încât ne manifestăm prostește nu numai față de ceilalți, ci chiar față de noi înșine. Practic, odată ce depășim „vârsta critică” ajungem să ne discriminăm singuri. Suntem afectați, mai bine zis „defectați”, până la nivelul subconștientului. Dacă șmecherul de 40+ „își trage” o gagică de 18+, n-o face „ca să-i moară dușmanii”, ci ca să-și arate, atât sieși cât și tovarășilor săi, că încă mai e „valabil”. La fel ca și corporatistul care, la aceeași vârstă, se apucă de marato…

„Privați” contra „bugetari, pensionari, asistați”: o falsă antiteză socială

Unora le e suficient să-și deschidă buletinul, și brusc își găsesc fel de fel de calități: de exemplu, misoginii devin mândri de sexul lor cel bărbătesc, rasiștii de culoarea pielii, xenofobii de cetățenie și ageiștii că au nu știu ce vârstă. Ei bine, se pare că nu doar buletinul, ci și contractul de muncă a devenit, pentru unii, un izvor de virtuți. Mai precis, simplul fapt că sunt „privați”, adică muncesc în ceea ce ei numesc „economie reală”, e, pentru respectivii, de natură nu doar să îi pună în opoziție, ci să îi și ridice deasupra celorlalți muritori.

Teză și antiteză. Binele contra răului. Lumina contra întunericului. Sau, în varianta artistică: „Războiul stelelor”, „Frăția Inelului”, „Urzeala Tronurilor”; iată, în ordinea ecranizării, doar câteva din șirul nesfârșit de povești fascinante în care o mână de eroi vulnerabili se opun cu succes legiunilor fără număr ale forțelor întunecate. Ficțiuni create după același tipar alb-negru, vechi de când lumea, de care ne folosim atunci…

Putem îmbunătăți clasa politica prin restrângerea dreptului la democrație?

Votul obligatoriu sau „fără penali în funcții publice” - sunt idei c-un scop nobil, și anume îmbunătățirea clasei politice. Dar mijlocul? Strict „din pix”: restrângerea dreptului de a alege și a fi ales. Adică limitarea dreptului la democrație, articolul 21 din Declarația Universală a Drepturilor Omului. Putem îmbunătăți în democrație politica prin restrângerea dreptului la democrație?

Votul obligatoriu sau, dimpotrivă, condiționat de performanța intelectuală; „fără penali în funcții publice” - sunt idei c-un scop nobil, și anume îmbunătățirea clasei politice. Dar mijlocul? Strict „din pix”: restrângerea dreptului de a alege și a fi ales. Adică limitarea dreptului la democrație, articolul 21 din Declarația Universală a Drepturilor Omului. Prin urmare, scopul e nobil, dar mijlocul, cel puțin la prima vedere, nu prea mi-a plăcut. Dar asta nu înseamnă că automat îl și descalific. Importantă e eficiența, nu „frumusețea”, care, până la urmă, e în ochiul privitorului. Este firesc ca, atunci…

Iubește-ți aproapele, dar cu „departele”, ce ne facem? Unde tragem linia de „iubire” fără să devenim ipocriți?

Sunt într-un Uber, imobilizat în aglomerația corporatistă tipică dimineților din Pipera. La radio se poartă un dialog cu ascultătorii pe tema „dați sau nu pomană cerșetorilor”? Mă uit în jur și nu văd nici unul printre clădirile de birouri. Probabil că îi alungă paza, la fel cum fac la mall sau supermarket. Ascult emisiunea. Unii sună să zică da, alții că ba, argumente pro și contra cu exemple de cerșetori „buni” sau „răi”. Cei pro-pomană au condescendența împăciuitoare a celor cățărați pe înalte poziții „morale”. Interesant totuși, parcă cerșetoria e o infracțiune, nu? Cei contra sunt îndârjiți și argumentativi, au în voce ceva din nesiguranța și tensiunea ereticului, generată de decalajul între ceea ce simt și ceea ce li se cere să creadă că e „bine”. Și mai interesant. Dar nu încerc ca tot omul să leg un dialog despre pomană cu șoferul care momentan stă... de pomană. Nu. Geek fiind, scot mobilul și încep să scriu la ceea ce va deveni articolul de față. Eu unul sunt contra carității…