Răzvan PINTEA

... decât pe sine. O spun din capul locului: nu cred că religia, ca mesaj, poate fi sursa vreunui tip de intoleranță. Nici intoleranță față de homosexuali, nici față de alte minorități – evident, mă refer la religiile de care m-am lovit cât de cât, cele mari, tradiționale. Iar poziția mea este clară – sunt contra intoleranței. Nu sunt "pro" nimic. Nici măcar "pro" toleranță, ca să forțez un pic sublinierea. N-am de gând să fac aici un demers pentru toleranță și valoarea ei, ci să mă opun fățiș intoleranței. De ce? Fiindcă intoleranța este un rău absolut. Nu văd ce om de bună-credință m-ar putea contrazice. Iar teologia ne învață că problema răului e o văgăună lunecoasă căreia nimeni nu i-a prea dat de capăt, fiind o problemă pe care o tratează cu maxim de prudență. Spre exemplu, sumbra Apocalipsă a Sfântului Ioan Teologul este ultima venită în canonul biblic, fiind o lectură dificilă și nu prea recomandabilă credinciosului de rând. Acestuia din urmă i se reco

Adică homo-fobii. Sunt un heterosexual căsătorit, cu doi copii, ce crede că formula familiei trebuie extinsă și asupra celor orientați sexual altfel decât mine. Îmi asum, de dragul argumentării, acest stângaci debut în text, din care sper să mă reabilitați stilistic mai târziu. Suspect, fiindcă sunt conștient că sună dubios, ca un croncănit de cioară "tradiționalistă" vopsită în culorile diversității. Îndoielnic, asemeni discursului cuiva corect politic și cu fundul în două luntri, pozând în progresist dar afișându-și în același timp conservatorismul ca pe o circumstanță menită să-i atenueze abaterea de la "normă". Ca atare mă simt dator să fac un exercițiu de autocunoaștere și să-mi explic "excentricitatea". Încerc să-mi iubesc aproapele, dar recunosc că frământările minorității LGBT nu sunt de natură să-mi dea insomnii. Ei sunt “departele” meu, pentru care nutresc zone mari de indiferență. Nu cunosc personal pe nimeni din aceasta comunitate iar tot

... aceasta-i intrebarea. Veche de cand lumea. Va scutesc de suspans: ma bucur azi din plin de o familie "traditionala" cu doi copii. Cam putini, daca e sa tinem cont de aritmetica instinctului de conservare a speciei, insa nu sunt eu cel ce va salva omenirea de la extinctie. Dar asta nu inseamna ca sunt impotriva celor care au hotarat ca procrearea nu face parte din planul lor de viata. De ce? Pentru ca pe la treizeci de ani si eu gandeam si actionam ca ei. Si eu vedeam odraslele mai mult ca pe o piedica, decat o motivatie. Ca urmare, indraznesc sa spun ca inteleg ambele tabere, si pe cea "progresista" si pe cea "traditionalista". Apoi, imi place sa cred ca nu fac parte dintre aceia care se simt indreptatiti sa le spuna altora cum sa-si traiasca viata. Mai mult, mi se pare chiar foarte dubios acela care-si da cu parerea in public fata de alegerile sau preferintele intime ale altcuiva. De exemplu cele sexuale. De ce spun "dubios"? Fiindca re

La tot pasul, proiecte și proiecte. E imposibil să nu fi auzit de ele până acum. Deși conceptul pare desprins din jargonul corporatist, mă aștept ca până și în cel mai uitat de lume sătuc să se fi auzit măcar, din gura primarului, de așa ceva. În egală măsură mă aștept ca aproape oricine să fi fost implicat cândva într-un proiect, chiar dacă nu a realizat asta până acum. Un proiect de renovare a casei, de exemplu. Sau un proiect de vacanță. Sau, de ce nu, de pierdere a kilogramelor în plus. Pe lângă ubicuitatea lor, proiectele par să mai aibă o proprietate interesantă. Față de alte activități, proiectele sunt mai cu... peripeții. Ne solicită mai mult, din toate punctele de vedere. Seamănă cu socoteala aceea din târg care nu se potrivește cu cea făcută, în mod optimist, acasă. Oricine și-a renovat locuința își amintește, cred, și acum de discuțiile nu întotdeauna cordiale cu meșterii, de relațiile stricate cu vecinii, de termenele care se lungeau la nesfârșit, de cheltuielile c

"La vita e bella". Cînd nu încerci s-o controlezi...  nici pe a ta, nici pe a celorlalți. Și nu-i lași nici pe alții să o domine pe a ta. La urma urmei, cît control ai cu adevărat? Nu-ți alegi societatea și familia în care te naști. Nu-ți alegi bolile și nici nu poți să faci un contact cu moartea, nu? Aplici la un job, dar nu-ți alegi colegii și șeful. Nici în viața de zi cu zi nu ai prea mult control. Trupul are mecanismele lui autonome, de exemplu digestia, iar unghiile și părul îți cresc și după ce mori. Psihicul la fel: gîndurile și emoțiile se nasc și dispar autonom, fără să poți face altceva decît să iei cunoștință de ele. Altfel, ai alege să fi fericit non-stop, nu? De ce ai mai experimenta lehamitea sau angoasa? Sau le-ai curma imediat ce apar. Iar psihologii, psihiatrii și clericii ar dispărea subit din peisajul profesional. Și atunci, care sînt lucrurile asupra cărora avem control cu adevărat? Se presupune că sîntem înzestrați cu liber-arbitru, cu capacitatea