Nu cu mulți ani în urmă eram deprimat de tot ce mă înconjura. De români și România. Din formulare deduceți că azi nu mai sunt. Corect. Având în vedere că n-am emigrat, ce s-a putut schimba în așa scurt timp? Evident, nimic, cu excepția modului în care privesc acum lucrurile. Ajunsesem să viețuiesc cu un sentiment de trădare, dublat, sau mai bine zis, triplat de sictir și lehamite. Devenise o stare cvasi-permanentă, alimentată de cotidianul presărat cu scene deja comune prin repetitivitatea lor, dar nu mai puțin frustrante: promisiuni, mici sau mari, neonorate; facturi întârziate sau neplătite; în general, episoade cu oameni care una zic și alta fac. Rude, prieteni, colegi, șefi, clienți, toți convergeau spre arhicunoscutul portret-robot al românului: mincinos, hoț, leneș. Ca și cum ai vrea să intri într-un supermarket și te-ai trezi într-un bazar. Și asta zi de zi, de fiecare dată. Tu pleci de acasă cu lista de cumpărături și banii potriviți, și te aștepți să ajungi într-un loc