Privită din exterior, mindfulness pare că emană ceva din aura de spiritualitate, de mister oriental, asociată îndeobște budismului. Pe parcursul inițierii afli că este de fapt o practică Zen secularizată, care a păstrat tehnicile, dar a renunțat la valorile morale asociate tradiției din care provine. Cu alte cuvinte, este un simplu instrument, cu întrebuințările și limitările sale. E asemeni unui ciocan: poți să spargi capete sau nuci cu el, nu există nimic care să te împiedice să faci rău sau bine. Amoralitatea i-a priit de minune, atrăgând practicanți deopotrivă din rândul ateilor, agnosticilor și credincioșilor indiferent de religia lor. Spre exemplu, în Statele Unite a penetrat atât în armată și corporații, cât și în instituții și școli publice. Altfel spus, practica e la fel de potrivită pentru cineva care ucide cât și pentru cineva care educă. La prima vedere nu e nimic rău în asta; în fond nici o terapie nu se bazează pe precepte morale, medicul tratează deopotrivă și vi