Treceți la conținutul principal

Postări

Se afișează postări cu eticheta sanatate

Cui i-e frica de psihiatru?

E un adevar popular faptul ca bolile cardiovasculare si diabetul sunt corelate cu un stil de viata sedentar. Dar afectiunile psihice nu sunt tot asa? Anxietatea, depresia, sindromul obsesiv-compulsiv? Iata un adevar nu atat de popular ca primul. Ba mai degraba impopular, in ciuda bunului-simt care arata ca daca muncesti cu carca ai probleme cu spatele, daca lucrezi in mina ai probleme cu plamanii si daca ai o munca de birou, normal ar fi ca uzura sa se manifeste la nivel cerebral . Si cu toate astea, preferam sa bagam sub covor suferinta psihica: barbatii se ascund dupa alcool, workaholism si violenta conjugala, femeile se refugiaza in telenovele si munca din gospodarie. De ce nu mergem la psihiatru? Unii isi spun ca tulburarea lor de comportament nu doare , deci nu e boala, asa ca nu e cazul sa deranjeze vreun medic. Atunci de ce sa mai mergem la cardiolog cand avem hipertensiune? Hipertensiunea nici n-o simti, pe cand anxietatea iti scade dramatic calitatea vietii. Altii se

Liberul-arbitru. Cat e de liber? Si cat de arbitru?

Omul din fata ta te-a jignit. Sau cel putin asa percepi tu cuvintele, gesturile si tonul lui, ca pe o amenintare. Amygdala da prima semnalul – furie. Adrenalina se varsa in sange, ceea ce face ca inima sa-ti sparga pieptul. Iti faci "sange rau". Pulsul iti creste, muschii se incordeaza. Mainile incep sa-ti tremure. Testosteronul face ca obrajii sa-ti ia foc. Campul vizual ti se ingusteaza. Vezi "negru in fata ochilor". Fata ti se contorsioneaza intr-o expresie fioroasa. Esti gata de lupta. Iti vine "sa-l strangi de gat". Un scenariu comun, care se intampla undeva in spatele scenei, dupa algoritmi slefuiti in milioane de ani de evolutie. Fara ca tu, cel constient, sa ai macar habar ce ti se intampla. Abia dupa ce masinaria biologica e armata, ti se pune tie, in fata liberului tau arbitru, servieta atomica, cu invitatia de a apasa pe buton. Si tu abia atunci decizi daca sa tipi, sa lovesti, uneori sa ucizi. Sau dimpotriva, daca esti mindful, sa te abt

Citesc, deci exist. Mindfulness prin lectura

Hei, cititorule, sa-ti spun un secret! Si tu poti fi mindful! Poate chiar esti deja.  N-o stii, fiindca nimeni nu ti-a spus pana acum asta. De ce nu ti-a spus? Pai, de ce ti-ar spune, nu? Cine vrea sa vanda cursuri de mindfulness, n-o sa te imbie cu ceva ce probabil ai facut deja. O sa-si arate practici exotice bazate pe monitorizarea respiratiei sau pe scanarea trupului, lucruri pe care mai mult ca sigur ca nici macar nu te-ai gandit sa le incerci. Cu cat mai exotice, cu atat mai cool. Va vrea sa te atraga in sala de cursuri, sau sa meditati impreuna in nus'ce tabere, ca doar asa vei obtine adevaratele si unicele bla-bla-uri. OK, n-am nimic impotriva lor, e o practica comerciala onorabila, nu mi-am propus sa-i desfiintez aici, cu atat mai putin cu cat serviciile lor pot aduce reale foloase amatorilor. Eu ma adresez acum celor care citesc deja (nu spun inca ce citesc, ghici?) si sunt curiosi sa incerce mindfulness, dar se simt descurajati din considerente de timp, bani sau

Mindfulness cu de-a sila. Cu guru tinnitus

Mi-am „luat” primele lectii de mindfulness prin aprilie 2009. Zic „luat” si nu inceput ca sa vedeti ca nu mi-am dorit nici pe departe asa ceva. Si nici macar nu am realizat ca sunt instruit, asta s-a intamplat mult mai tarziu, cand lectiile erau pe sfarsite. Ei, pe vremea aceea m-am trezit, nu pe cap, ci in cap, cu un musafir de care probabil ca nu voi scapa toata viata. Unul din cei mai buni maestri Zen, si in acelasi timp cel mai nesuferit dintre toti. Maestrul... tinnitus. Adica tiuitul urechilor. Pentru cei care nu-l cunosc, si sper sa le ramana asa, cunoscut doar din povesti (ptiu, era sa scriu din auzite), tinnitus e numele unei simptom ale carui cauze raman in mare parte necunoscute, si care se manifesta ca un zgomot pe care il auzi in lipsa oricarei surse externe. In cazul meu e, cum spuneam, un tiuit in urechi de inalta frecventa quasi-permanent, variabil ca intensitate, cam ca o cor de sasaituri pe diverse tonuri. Vine si pleaca atunci cand are chef, nu am reusit sa-mi d

"Viata mea-i o catastrofa..." Nu, zau?!

Esti cam pe la mijlocul vietii. La apogeu, se presupune. Dar tu nu te simti deloc asa. Munca te plictiseste, atunci cand nu-ti face lehamite. Nu ai ajuns unde ti-ai propus si nici ce faci acum nu te mai anima ca inainte. "Tu poti mai mult", zice seful, zambind misterios. Oare vrea sa te inlocuiasca? "Parca nu mai esti tu" spun colegii. Cu o urma de satisfactie, parca. Basca, si relatia se destrama. Nu mai esti omul pe care-l visa ea atunci. Dar nici ea nu mai e ce-a fost. Sexul schioapata, mai mult datorie decat placere conjugala. Si copiii, nu mai zic. Doar sa toace la bani si timp. Nu mai ai chef de nimic, ai vrea altceva, sa... Sa ce? Nici tu nu stii. Sa-ti dai demisia? Toate joburile-s la fel. Sa divortezi? Singuratatea-singuratate nu te atrage, parca ai prefera sa o imparti in doi. Toate au luat-o in jos, ai vrea sa adormi, si cand te trezesti, totul sa fie ca inainte. Cum ai ajuns aici? Nu stii ce s-a intamplat, dar in orice caz, nu e vina ta. Sau... po

Tu cum imbatranesti?

Daca ai trecut de titlu, sigur ti-a trecut intrebarea asta prin cap pana acum. Daca totusi nu ti-a trecut, e momentul sa incepi sa te gandesti. E bine sa o faci cat esti inca tanar, mai tarziu... e prea tarziu, o sa incremenesti in negare. Pentru ca de imbatranit, toti o facem. Nu crezi? Uita-te la ei. Ii vezi din cand in cand pe strada sau la supermarket, urati, ridati, miscandu-se dezarticulat, carand dupa ei carucioare la limita puterilor. Stai, nu o lua la fuga, nu a venit sfarsitul lumii, nu sunt zombii. Sunt oameni ca si noi, sunt doar batrani. Asa vom ajunge si unii dintre noi, daca avem mult noroc. Am zis noroc? Societatea vrea sa muncim sanatosi, cat mai mult timp, ca sa ii putem plati darile, iar apoi sa murim cat mai repede. Ne trateaza ca si cum ne-am alege bolile si am putea incheia vreun contract cu moartea, cum si cand sa ne ia. Si tot societatea, in mod ironic si ipocrit, ne refuza sinuciderea asistata, din considerente etice. Ne refuza mijloace materiale decen

Scartaie ceva in pat, dar nu arcurile...

Sunteti casatoriti de cativa ani, poate aveti deja si unul-doi copii. Sotul tau iti arata aceeasi afectiune ca la inceput, esti sigura ca nu te insala si totusi... ceva scartaie. In pat. Nu, nu e salteaua, ci altceva, mult mai greu de inlocuit. Si anume viata voastra sexuala. Ce faci? In primul rand ar trebui sa reformulezi situatia. Nu te mai gandi: "Eu sunt OK, dar sotul meu are o problema psihica". Abordarea asta nu mi se pare castigatoare. Cred ca mai avantajos ar fi sa-ti spui "Cuplul nostru are o problema". Trateaza-ti sotul ca o parte a solutiei, nu a problemei. Incearca sa vezi in el un partener, nu o "componenta" defecta. Oricare ar fi solutia, este esential sa cooperati, altfel nu se poate ameliora nimic. Odata ce ti-ai schimbat optica, reia comunicarea cu el. Propune-i sa va adresati unui psiholog specialist in terapie de cuplu. Daca sotul este reticent fata de psihoterapie, propune-i macar sa participati impreuna la un workshop in domen

Firma animalelor

Muncim la birou peste program, muncim și acasă, muncim și în weekend. Știm că stilul acesta de viață ne afectează calitatea vieții și cu toate acestea, nici măcar nu ne plângem. Dimpotrivă, ne facem un titlu de glorie din a fi "ocupați"; cei care nu "stau peste program" nu prea au șanse să câștige vreun concurs de popularitate printre colegi, necum vreo promovare. Dintr-o necesitate, munca a devenit, paradoxal, o virtute, transformându-ne în membrii unui cult ce ne face să ne ignorăm familia sau chiar sănătatea. Un caz tipic de disonanță cognitivă, pe care îl conștientizăm uneori abia pe patul de moarte. În cartea sa "The Top Five Regrets of the Dying", Bronnie Ware, o asistentă medicală pentru pacienții terminali, descrie regretul muribunzilor de a fi muncit prea mult și a nu fi petrecut suficient timp cu familia și prietenii. Muncim pentru Firma animalelor. A trecut mai bine de jumătate de veac de când Orwell a publicat "Ferma animalel

Fericirea are chipul tau: 10 lectii de viata ale stoicilor

— Ce lume minunata! zise albina. Unde te uiti, doar flori! — Ce ciudat! Eu vad in jur numai gunoaie, raspunse musca. Si albina si musca traiesc in aceeasi lume, o lume ce contine atat flori cat si gunoaie, totul intr-o permanenta transformare. Florile se transforma in gunoi care la randul lui hraneste alte flori si ciclul continua. Si totusi fiecare vede in acelasi moment altceva. Viziunea ta despre lume este mai mult un autoportret, propria-ti reflectie in oglinda realitatii obiective. La fel ca o pata de cerneala pe care fiecare o interpreteaza altfel, lumea nu are nici un sens sau semnificatie in afara de cele pe care le dam noi, functie de dorintele si nevoile noastre, si de circumstante. In definitiv, ce sens au valurile? Ce sens are vantul sau miscarea planetelor? Obiectiv vorbind, nici unul. Si totusi nu putem functiona fara un sens, chiar daca acesta poate parea de neinteles altcuiva. Mediul virtual exploateaza cu succes setea noastra metafizica de sens prezentan

Nebunia noastra cea de toate zilele

"Ce-ai, dom'le, esti nebun la cap?!" De cate ori pe zi auzi, sau formulezi tu insuti, variatiuni pe aceasta tema? Ba chiar o pui si sub o forma autocritica: "Ce dom'le, crezi ca sunt dus cu capu'?" Pe cati din cei pe care ii intalnesti nu-i "binecuvantezi", in gand sau pe fata, cu un "Idiotule!", "Cretinule!", "Esti bolnav mintal?" Pe cati din jurul tau, cunoscuti sau necunoscuti intalniti doar o data pe strada, nu ii etichetezi sau macar suspectezi ca ar fi betivi, afemeiati, cartofori, drogati? De ce intr-o lume atat de progresista si de toleranta, care condamna discriminarea de orice natura, mai stigmatizam azi, in secolul XXI, si cu atatea informatii la indemana, bolnavii psihic?  O categorie aparte a celor cu afectiuni de natura psihica sunt dependentii de substante, jocuri si sex. In mod paradoxal, se pare ca sunt categoria cea mai supusa oprobriului public, desi mai toti suntem dependenti de ceva sau

Cat de bine ii intelegem pe ipohondri?

Ipohondrii nu cauta de fapt un tratament. Ei au nevoie mai degraba de un martor al suferintei lor. Merg din doctor in doctor in cautarea disperata a cuiva care sa stearga toate dezamagirile anterioare. Faptul ca nu le sunt confirmate asteptarile ii face critici fata de actul medical. Adeseori eterna lor nemultumire ii indeparteaza si de cei apropiati, adancindu-le suferinta si, intr-un cerc vicios, creand o profetie auto-implinita.  De obicei doctorii le recomanda ipohondrilor un consult psihiatric, dar ei resping ideea ca suferinta lor ar putea avea orice alta cauza decat una fizica. In timp, faptul de a fi suferind devine o componenta centrala a identitatii lui, ceea ce face si mai grea renuntarea la a fi bolnav, In realitate, ipohondrul nu este un “bolnav inchipuit”. Suferinta lui este reala, dar cauza nu este de natura fizica ci, mai mult ca sigur, are origini psihice.

Sens, nonsens si contrasens

Simti ca viata ta nu merita traita? Inseamna ca esti unul dintre privilegiatii care nu stau treji noptile gandindu-se cum sa faca sa puna o bucata de paine pe masa copiilor. Asta nu inseamna insa ca suferinta ta nu este reala, sau ca ar fi de neluat in seama. Probabil multi nu cunosc povestea lui Viktor Frankl, cunoscut neurolog si psihiatru, autor al cartii "Man's search for meaning" (Omul în căutarea sensului vietii). Supravietuitor al lagarelor naziste in care si-a pierdut intreaga familie, Frankl a ajuns la concluzia ca omul isi poate gasi intotdeauna un sens in dragostea fata de cineva sau in indeplinirea unei misiuni. Dar daca acestea ii sunt refuzate, asa cum era cazul sau la Auschwitz, un sens al vietii poate fi gasit in indurarea cu demnitate a suferintei. Oare nu ai putea gasi si tu acum, in mod paradoxal, sens in indurarea cu demnitate a suferintei provocate de lipsa de sens?