Răzvan PINTEA

A fi mindful sau practica mindfulness presupune o atitudine necritică, de acceptare a vieții. Un aspect care creează uneori confuzii, deoarece am întâlnit destul de des situații în care practicarea spiritului critic e văzută ca o abdicare de la principiile mindfulness. Ba chiar am și fost mustrat recent de unii din cititorii mei, care erau de părere că încalc „etica” mindfulness atunci când aduc critici, oricât de întemeiate, manifestărilor de homofobie, misoginism și ageism. Așa că m-am gândit că ar fi momentul să pun pe hârtie cum văd relația dintre spiritul critic și mindfulness. Problema m-a preocupat cu ceva timp în urmă, drept care am început prin a citi ce spun alții. Nimeni nu a îndrăznit să susțină explicit aberația conform căreia practicantul de mindfulness ar trebui să renunțe complet la judecată și să se comporte ca și cum ar fi spălat pe creier. Dar nici nu am găsit pe cineva care să afirme că mindfulness și spiritul critic sunt două lucruri diferite, egal necesare.

Când am început să scriu articolul, soția mea nu știa ce sunt trollii, cu toate că îi tot întâlnise până atunci pe net: oriunde e o discuție cât de cât publică, mare minune să nu-și facă vreunul apariția, mai devreme sau mai târziu. Așa că n-ar strica să încep cu definiția. Nefiind un termen împământenit încă, v-o ofer pe cea din dicționarul Oxford, în traducere proprie: „persoane care postează online, în mod deliberat, un conținut ofensiv sau provocator”. Ca orice definiție a unui fenomen complex, e acoperitoare, dar nu ne spune mare lucru. Care este portretul robot al trollului? Ce-l mână-n luptă? Părerile psihologilor sunt împărțite. Există diverse teorii, pe care nu o să le înșir aici; nu fiindcă mi s-ar părea nefondate, ci pentru că sunt, aparent, la fel de probabile. De altfel, mi se pare și dificil să realizezi un studiu altfel decât de la distanță, deci relativ neconcludent. De ce? Păi cum să faci rost de subiecți? Pui un anunț gen „căutăm trolli pentru un studiu în vedere

Nu cu mulți ani în urmă eram deprimat de tot ce mă înconjura. De români și România. Din formulare deduceți că azi nu mai sunt. Corect. Având în vedere că n-am emigrat, ce s-a putut schimba în așa scurt timp? Evident, nimic, cu excepția modului în care privesc acum lucrurile. Ajunsesem să viețuiesc cu un sentiment de trădare, dublat, sau mai bine zis, triplat de sictir și lehamite. Devenise o stare cvasi-permanentă, alimentată de cotidianul presărat cu scene deja comune prin repetitivitatea lor, dar nu mai puțin frustrante: promisiuni, mici sau mari, neonorate; facturi întârziate sau neplătite; în general, episoade cu oameni care una zic și alta fac. Rude, prieteni, colegi, șefi, clienți, toți convergeau spre arhicunoscutul portret-robot al românului: mincinos, hoț, leneș. Ca și cum ai vrea să intri într-un supermarket și te-ai trezi într-un bazar. Și asta zi de zi, de fiecare dată. Tu pleci de acasă cu lista de cumpărături și banii potriviți, și te aștepți să ajungi într-un loc

Așa, pus pe hârtie, titlul pare un truism. În fond, ține de cei 7 ani de acasă: „nu râde de oamenii bătrâni sau bolnavi”, „nu pune porecle”, „nu e frumos să faci pe deșteptul”... Ipoteza generoasă ar fi că toată lumea ține cont de directivele părintești. Dar, dacă mă uit în jurul meu sau în online, lucrurile par să fi rămas la fel ca în curtea școlii. Am 46 de ani, sunt căsătorit și am două fete. Ca atare, taxez imediat drept proști pe toți ageiștii, adică cei care discriminează în funcție de vârstă. La fel etichetez și misoginii. Și odată cu ei, pe toți xenofobii, homofobii, rasiștii și mai știu eu ce alte dihănii ale minții, fiindcă toți acționează după același tipar, doar obiectul discriminării fiind altul. Tot automat taxez drept proști și pe toți atotștiutorii. Măcar atât am observat și eu: omul, cu cât are mai multe certitudini, cu atât a înțeles mai puțin. Până aici, nimic deosebit. Problema e că tot automat mă și autocenzurez, pe baza ideii larg răspândite că „fiecare

Am descoperit culmea prostiei. Everestul prostiei este ageism-ul. Adică discriminarea persoanelor în funcție de vârstă; mai ales a celor peste o anumită vârstă. Sintagma îmi sună cam ca Chomolungma, așa că voi folosi în continuare termenul anglo-saxon. N-am găsit un echivalent în română, probabil din cauză că nu realizăm dimensiunea fenomenului. Încă. Cum am descoperit-o? În cel mai neașteptat - pentru mine - mod cu putință. Pur și simplu m-am pomenit discriminându-mă singur. E, cred, un record personal de prostie. Am 46 de ani, iar ageism-ul zăcea în mintea mea, ca și Everestul înainte de a fi măsurat: un pisc ca oricare altul, probabil ceva mai răsărit ca cele din jur, și cam atât. Îmi închipui entuziasmul celui care a stabilit că e punctul cel mai înalt de pe glob. În perfect contrast cu propria perplexitate, fiindcă nu mă așteptam să cartografiez ditamai prostia, unde? fix în propria-mi minte. O duc pe fii-mea la un concurs de artă. În spate am în rucsac 6 kilograme de l

Se spune că bătrânețea e o stare de spirit. Care, ca orice astfel de stare, poate fi pozitivă sau negativă. Înclin să cred că e pozitivă mai mult în teorie, fiindcă practic suntem intoxicați de ageism. Adică de acel set de prejudecăți care ne face să avem o atitudine negativă în funcție de vârstă. Ageism-ul e atât de prezent, încât nici nu-l mai sesizăm. Ne e la fel de „normal” pe cât îi e peștelui apa. Și totuși, câte dintre reclamele pe care le vedeți includ persoane peste 50 de ani? Intoxicarea e atât de profundă încât ne manifestăm prostește nu numai față de ceilalți, ci chiar față de noi înșine. Practic, odată ce depășim „vârsta critică” ajungem să ne discriminăm singuri. Suntem afectați, mai bine zis „defectați”, până la nivelul subconștientului. Dacă șmecherul de 40+ „își trage” o gagică de 18+, n-o face „ca să-i moară dușmanii”, ci ca să-și arate, atât sieși cât și tovarășilor săi, că încă mai e „valabil”. La fel ca și corporatistul care, la aceeași vârstă, se apucă de m

Unora le e suficient să-și deschidă buletinul, și brusc își găsesc fel de fel de calități: de exemplu, misoginii devin mândri de sexul lor cel bărbătesc, rasiștii de culoarea pielii, xenofobii de cetățenie și ageiștii că au nu știu ce vârstă. Ei bine, se pare că nu doar buletinul, ci și contractul de muncă a devenit, pentru unii, un izvor de virtuți. Mai precis, simplul fapt că sunt „privați”, adică muncesc în ceea ce ei numesc „economie reală”, e, pentru respectivii, de natură nu doar să îi pună în opoziție, ci să îi și ridice deasupra celorlalți muritori. Teză și antiteză. Binele contra răului. Lumina contra întunericului. Sau, în varianta artistică: „Războiul stelelor”, „Frăția Inelului”, „Urzeala Tronurilor”; iată, în ordinea ecranizării, doar câteva din șirul nesfârșit de povești fascinante în care o mână de eroi vulnerabili se opun cu succes legiunilor fără număr ale forțelor întunecate. Ficțiuni create după același tipar alb-negru, vechi de când lumea, de care ne folosim

Votul obligatoriu sau „fără penali în funcții publice” - sunt idei c-un scop nobil, și anume îmbunătățirea clasei politice. Dar mijlocul? Strict „din pix”: restrângerea dreptului de a alege și a fi ales. Adică limitarea dreptului la democrație, articolul 21 din Declarația Universală a Drepturilor Omului. Putem îmbunătăți în democrație politica prin restrângerea dreptului la democrație? Votul obligatoriu sau, dimpotrivă, condiționat de performanța intelectuală; „fără penali în funcții publice” - sunt idei c-un scop nobil, și anume îmbunătățirea clasei politice. Dar mijlocul? Strict „din pix”: restrângerea dreptului de a alege și a fi ales. Adică limitarea dreptului la democrație, articolul 21 din Declarația Universală a Drepturilor Omului. Prin urmare, scopul e nobil, dar mijlocul, cel puțin la prima vedere, nu prea mi-a plăcut. Dar asta nu înseamnă că automat îl și descalific. Importantă e eficiența, nu „frumusețea”, care, până la urmă, e în ochiul privitorului. Este firesc ca

Sunt într-un Uber, imobilizat în aglomerația corporatistă tipică dimineților din Pipera. La radio se poartă un dialog cu ascultătorii pe tema „ dați sau nu pomană cerșetorilor ”? Mă uit în jur și nu văd nici unul printre clădirile de birouri. Probabil că îi alungă paza, la fel cum fac la mall sau supermarket. Ascult emisiunea. Unii sună să zică da, alții că ba, argumente pro și contra cu exemple de cerșetori „buni” sau „răi”. Cei pro-pomană au condescendența împăciuitoare a celor cățărați pe înalte poziții „morale”. Interesant totuși, parcă cerșetoria e o infracțiune, nu? Cei contra sunt îndârjiți și argumentativi, au în voce ceva din nesiguranța și tensiunea ereticului, generată de decalajul între ceea ce simt și ceea ce li se cere să creadă că e „bine”. Și mai interesant. Dar nu încerc ca tot omul să leg un dialog despre pomană cu șoferul care momentan stă... de pomană. Nu. Geek fiind, scot mobilul și încep să scriu la ceea ce va deveni articolul de față. Eu unul sun

Privită din exterior, mindfulness pare că emană ceva din aura de spiritualitate, de mister oriental, asociată îndeobște budismului. Pe parcursul inițierii afli că este de fapt o practică Zen secularizată, care a păstrat tehnicile, dar a renunțat la valorile morale asociate tradiției din care provine. Cu alte cuvinte, este un simplu instrument, cu întrebuințările și limitările sale. E asemeni unui ciocan: poți să spargi capete sau nuci cu el, nu există nimic care să te împiedice să faci rău sau bine. Amoralitatea i-a priit de minune, atrăgând practicanți deopotrivă din rândul ateilor, agnosticilor și credincioșilor indiferent de religia lor. Spre exemplu, în Statele Unite a penetrat atât în armată și corporații, cât și în instituții și școli publice. Altfel spus, practica e la fel de potrivită pentru cineva care ucide cât și pentru cineva care educă. La prima vedere nu e nimic rău în asta; în fond nici o terapie nu se bazează pe precepte morale, medicul tratează deopotrivă și vi